Impactul situaţiei traumatice asupra psihicului

Impactul situaţiei traumatice asupra psihicului

Traversăm o perioadă neaşteptată. Şcolile s-au închis, petrecem majoritatea timpului în familie, viaţa profesională a multora dintre noi este bulversată, iar distanţarea socială ne afectează. Toate acestea generează în noi trăiri copleşitoare: neajutorare, îngrijorare, frică, furie şi tristeţe. În plus, zilele acestea, sursele de relaxare precum sportul în spaţii dedicate şi în aer liber, plimbările în parc, ieşirile cu prietenii la restaurante, cafenele sau concerte sunt limitate sau restricţionate.

Îngrijorări legate de reducerea veniturilor, posibila îmbolnăvire a celor apropiaţi, gestionarea relaţiilor din interiorul familiei şi punerea în pericol a propriei vieţi ne fac să ne simţim stresaţi, tensionaţi, poate chiar disperaţi.

Virusul, o primejdie invizibilă, ne ameninţă viaţa în mod direct, având în vedere pericolul infectării dar şi indirect, luând în calcul impactul economic generat de situaţia actuală. În plus această ameninţare nu poate fi cuantificată, variabile necunoscute încă, imprevizibil de anticipat şi gestionat, apărând zilnic. Pe acest fond, tensiunea psihică este din ce în ce mai mare, pentru unele persoane devenind de necontrolat.

 

Reacţiile la situaţia de criza pot diferi de la persoană la persoană.

Până la urmă vorbim de un eveniment traumatic, căruia suntem forţaţi să îi facem faţă, psihicul fiind pus la grea încercare. Reactiile sunt diferite, în funcţie de personalitate, de propria istorie de viaţă, de capacitatea de rezilienţă a fiecăruia dintre noi. Mecanismele psihice de apărare intră în funcţiune cu repeziciune, în mod automat, inconştient.

Unii dintre noi neagă ceea ce se intampla: este doar un zvon, de fapt nu este nici un virus, suntem manipulaţi. Alţii se refugiază, plasând răspunderea în afară: ce-o fi o fi, cum îmi e scris, să ne rugăm la Dumnezeu şi el va avea grijă de noi. Omnipotenta: mie nu mi se va întâmpla nimic, am imunitate 100% este şi ea o reacţie. Astfel de oameni nu se protejează pentru că nu pot oricum evita inevitabilul. În consecinţa, riscul mare este că, de cele mai multe ori, aceste persoane nu îşi iau măsuri de protecţie şi de prevenţie, expunându-se. Ei deven un pericol atât pentru cei din jur, cât şi pentru ei înşişi.

Câţiva îşi concentrează întreaga energie explorând cum a apărut situaţia, cine e culpabil şi cum să îl pedepsim. Vinovatul este căutat în exterior şi furia este canalizată în acea direcţie. Deseori acte agresive apar în acest context, rebeliunea luând forma violenţei între persoane şi/sau împotriva autorităţii.

Cei care, în faţa unui pericol, folosesc raţiunea pot căuta algoritmi. Ei cercetează istoria umanitatii, încearcând să înţeleagă trecutul pentru a prevedea viitorul. Unele persoane, cu specializări medicale, găsesc înţelesuri şi soluţii în domeniul lor de competenţă. Totul devine astfel mai abordabil, mai uşor de suportat, mai controlabil.

Anxietatea

Anxietatea devine din ce în ce mai intensă datorita faptul că trăim evenimente ce ne scapă de sub control. Mulţi oameni se refugiază în scenarii dramatice, amplificându-şi propriile frici. Trăirile devin copleşitoare. Neliniştea şi iritabilitatea se intensifică. Pericolul e văzut la fiecare colţ, moartea fiind omniprezentă.

Atacurile de panică se înmulţesc, iar simptome somatice dintre cele mai diverse îşi fac apariţia. Tremuratul, transpiratia excesiva, bataile puternice ale inimii sunt insotite de gandul ca nu mai putem face fata fizic situatiei si vom intra în colaps.

Întreg corpul reacţionează mobilizându-se în faţa pericolului. Intră astfel într-o stare de “luptă sau fugi”. De la o gheară în piept la probleme de respiraţie sau de digestie, manifestările fizice ne pot lua prin surprindere.

În acest context primele semne ale unei răceli pot fi supradimensionate, interpretate ca generate de virus, inducând stări de disperare. Devine dificilă calmarea, stabilizarea, echilibrarea, găsirea unui spaţiu de siguranţă.

În mod paradoxal, toate aceste trăiri ne scad imunitatea şi ne fac mai vulnerabili în faţa virusului.

Depresia

Persoanele care consideră că nu sunt capabile, că cei din jur nu le sunt alături şi că viaţa nu le rezervă nimic bun, se vor cufunda şi mai profund în stări de tristeţe şi neputinţă, chiar depresie. Încetinirea activitatii zilnice sau chiar paralizia îi poate cuprinde, apărând un dezinteres şi o stare de letargie. Lipsa poftei de mâncare sau mancatul peste masura, descurajarea, oboseala, insomnia, crizele de plâns, problemele de concentrare sunt întalnite tot mai des. Culpabilizarea excesivă poate fi însoţită de gânduri recurente despre moarte şi chiar suicid. În acest caz, critic, este de dorit să apelăm la ajutorul unui specialist.

Obsesii şi compulsii

Sunt afectate în special persoanele mai îngrijoarate, ce văd pericole la tot pasul, dar şi perfecţioniştii. Gândurile repetitive legate de sănătate şi bani pot să ne distragă de la preocupările zilnice şi de la buna dispoziţie.

Persoanele cu trăsături obesiv compulsive, care în mod uzual se spălau deseori pe mâini, evitau contactul cu bacteriile şi viruşii, sunt foarte afectate zilele acestea. Tensiunea creşte, frica se amplifică, ritualurile repetitive, ca formă prin care aceasta se descarcă, înmultintu-se.

Dependenţele

Cei care de obicei dau la o parte tensiunea, fugind din lumea reală, se vor afunda în dependenţe. Mulţi dintre ei încep să mănânce compulsiv, ca şi cum hrana i-ar ajuta în mod inconştient să supravieţuiască în aceste zile în care ameninţarea morţii este dacă nu la uşă, cu siguranţă pe ecranele televizoarelor.

Abuzul de alcool sau alte substanţe interzise, cufundarea în pariuri, îi fac pe cei dependenti sa îsi distraga atenţia.  Refugiul în jocuri pe calculator sau în vizionarea unor seriale vor fi şi ele folosite ca o “evadare” in timp ce persoanele codependente vor simţi nevoia sa se apropie de cei din jur. Şi pulsiunea sexuală este exacerbată, tot ca semn de vitalitate, ce poate contracara pericolul perceput ca iminent.

Impactul traumei asupra psihicului

Surse care generează emoţii amplificate şi stări neplăcute

Anxietatea şi tensiunea psihică sunt viruşi ce se răspândesc cu repeziciune, fiind chiar mai contagioşi decât coronavirusul.

Programele de ştiri şi articolele online pot amplifica unele reacţii şi simptome. Imagini impresionante, uneori catastrofice, cu oameni bolnavi şi aparţinători ai acestora, intervenţii medicale, persoane aflate în izolare care îşi gestionează cu dificultate trăirile ne pot impacta peste măsură. Sunt atinse puncte sensibile, traumatice din propria noastră existenta: teama de abandon, de singurătate, frica de moarte, pierderea, anxietatea de separare. Percepem şi simţim cea ce vedem, toate acestea devenind realitatea noastră.

Cel mai bun exemplu a fost reacţia la poze cu rafturile goale ale magazinelor. Ele au creat panică, ambuscade în spaţiile comerciale. Oamenii au făcut uneori stocuri exagerate de produse. Evident experienţa perioadei comuniste şi lipsurile resimţite atunci au contribuit la aceste comportamente.

Furia, critica, opinii aspre asupra celor din jur pot fi şi ele amplificate prin mijloacele mass media. Percepem şi trăim emoţii puternice ce se întâmplă să le eliberăm poate în propriul cămin în mod violent sau în mediul online făcând comentarii rautacioase, critice.

Discuţii cu persoane anxioase pot genera o amplificare, de ambele părţi, a stării de ingrijorare şi de panică. A vedea partea goală a paharului duce la stres şi chiar destabilizare. De exemplu, zilele acestea, cazurile foarte rare în care persoane ce nu au comorbiditati fac o formă severă a bolii şi chiar decedează, sunt scoase uneori în evidenţă în detrimentul procentului covârşitor al celor care au o vârstă înaintată şi suferă de diabet, hipertensiune arterială sau alte boli.

Relatiile de cuplu si cele de familie sufera si ele modificari. Poate devenim mai apropiaţi faţă de partener, cautându-i proximitatea, ne distanţăm gestionându-ne propriile trairi sau ne revărsam furia pe acesta. Fiecare are propriul mod de a îşi conţine fricile, furia, tristeţea.

Cu toate acestea…

Vestea bună este că există speranţă, reechilibrare, chiar găsirea unor noi sensuri şi resurse nebănuite. Toate acestea ţin însă  de capacitatea noastră de rezilienţă. A privi imaginea în perspectivă, a ne gândi că aşa cum au venit, aceste evenimente vor trece, sunt metode imediate de a ne simţi mai bine. În articolul următor vă voi vorbi despre cum putem face faţa mai uşor acestor stări.

 

Photo by Kristina Tripkovic on Unsplash

Virusul care aduce schimbarea

Virusul care aduce schimbarea

Într-o perioadă a vieţii în care la ora 8 dimineaţa claxoanele şi forfota maşinilor nu ne lăsau să dormim şi să respirăm, în care fiecare se străduia să-şi asigure traiul, să se împartă între serviciu, copii şi cuplu, în care abia aveam timp să respirăm, să ne destindem, iată că apare, ințial sub formă de ştire de foarte departe, apoi din ce în ce mai apropiată şi în cele din urmă ne loveşte din plin un inamic invizibil.

Cine s-ar fi aşteptat ca în perioada următoare să nu mai putem ieşi liberi din casă? Să nu mai avem voie să ne plimbăm într-un parc, să mirosim o floare şi să ne bucurăm de primăvară? Să ne găsim prinşi între patru pereţi? Să ne fie frică să ieşim ca să ne luăm o pâine? Să avem atâta timp liber încât să nu ştim ce să facem cu el? Să ne fie frică că părinţii noştri ar putea muri în perioada imediat următoare? Că şi noi ne-am putea îmbolnăvi foarte grav? Să auzim că un apropiat este internat în spital şi să ne fie frică că nu-l vom mai putea vedea niciodată?

Să ne mutăm biroul pe masa din bucătărie şi cei mici să intre şi să iasă din cinci în cinci minute? Să ne fie frică că vom fi daţi afară de la job? Afacerea noastră, ale cărei baze le-am pus cu atâta trudă, să fie de azi pe mâine la pământ? Să ajungem să nu mai putem să ne mai asigurăm traiul de pe o zi pe alta?

Iată că neaşteptatul, incredibilul, imposibilul ne bate la uşă, viaţa multora dintre noi s-a schimbat radical. Atât la nivelul trăirilor, gândurilor, speranţelor, nevoilor sau dorinţelor, cât şi al comportamentului. Emoţiile ne copleșesc şi nu ne putem aduna, concentra și organiza. Timpul pare că stă în loc. Suntem poate mai irascibili, mai speriaţi, mai agitaţi, mai lipsiţi de răbdare, mai letargici. Lumea pare mai îndepărtată, mai absentă, mai centrată pe sine.

Deseori mă întreb care va fi impactul acestei perioade asupra vieţii mele, asupra vieţii noastre, asupra planetei. Oare oamenii vor deveni mai răi, rata criminalităţii va creşte, vor fi mişcări de mase sau vom deveni mai buni, mai atenţi cu natura și acest eveniment ne va uni mai mult. Cred că asta depinde de noi, de fiecare în parte şi de toţi împreună.

O altă întrebare este, oare cum am putea profita de această experienţă? Cum ne-am putea schimba propria stare? Cum am putea transforma acest eveniment neprevăzut, şocant, destabilizator într-o resursă, într-un punct de cotitură, într-un nou început.

Evident cred că primul pas ar fi să ne oprim puţin. Să stăm cu emoţiile noastre, să le conştientizăm. Să ne gândim cât mai logic, mai raţional la situaţia actuală şi la implicaţiile ei. Să încercăm să transformăm frica şi furia în speranţă şi motivaţie. Să privim în urmă la situaţii în care am fost puşi la încercare şi să vedem cum am trecut peste ele. Să folosim toate resursele ce zac în noi pentru a ne mobiliza să facem această schimbare. Resursa inestimabilă de timp ne stă acum la dispoziţie, poate mai mult ca oricând. O putem folosi fugind de realitate, uitându-ne la filme, la televizor sau înfruntând trăirile și aducând un plus vieţii noastre, în general.

Ce ne-ar putea ajuta să ne liniştim? Poate în primă instanţă să încercăm meditaţia, yoga, să luăm o gură de aer, sau sa găsim alte activitati plăcute. Să ne gândim la tot ceea ce avem şi ceea ce am realizat. Să ne privim copiii şi partenerul de viaţă, familia cu mai multă dragoste şi compasiune. Să luăm legătura cu persoanele apropiate şi să le mulţumim pentru tot ceea ce au făcut pentru noi. Sunt doar câteva gânduri, pot fi doar exemple, însă mai mult ca sigur fiecare poate găsi ceva potrivit pentru el.

Şi apoi, din acest punct de echilibru să privim ce oportunităţi avem. Oportunităţi în relaţia cu cei din jur, apropiindu-ne de cei dragi. Observ mereu cu uimire cum o schimbare mică de viziune, de atitudine poate aduce modificări mari în relaţia cu cei din jur. Oportunităţi în sfera profesională, în care poate e timpul să facem o schimbare, să adăugăm sau să renunţăm la ceva. Putem face asta.

Cred că această perioda va aduce transformări importante în fiecare dintre noi. Ne stă în putere să determinăm sensul acestei schimbări. Să profităm de clipa prezentă!

 

Photo by Luca Carrà on Unsplash

Gânduri virusate

Gânduri virusate

Din ce în ce mai mult am confirmarea faptului că trăim vremuri istorice. Un virus face turul lumii precum un cântăreţ tragic care adună laolaltă oameni, generează tragedii semănând spaimă, schimbând destine. Este prezent în prim plan în mintea noastră, pe ecranele televizoarelor, în discuţiile cu cei din jur.

Însă unul dintre cele mai terifiante aspecte este că acest virus este invizibil pentru noi, oamenii de rând. O ameninţare pe care nu o putem vedea, auzi sau simţi decât poate după 14 zile, timp în care şi-a făcut de cap în organismul nostru, s-a înmulţit, l-a invadat. Pare un scenariu apocaliptic, desprins dintr-un film science fiction. Şi pericolul cel mare este că mintea noastră îl asociază imediat cu moartea, aşa cum adesea vedem în filme.

Ne cuprinde groaza, se declanșează panica. Nu mai gândim logic, emoţiile vin valuri, valuri, amplificate de imagini care circulă pe ecranele televizoarelor sau ale telefoanelor. Mintea îngheaţă, emoţia puternică pune stăpânire pe noi. Frica de moarte, cea mai puternică şi viscerală trăire ne domină fiinţa. Ne închidem în casă, nu mai scoatem nici măcar nasul pe geam. Tristeţea generată de ideea efemerităţii vieţii ne copleşeşte, ne blochează, ne duce cu paşi repezi spre depresie. Furia declanşată de ideea nedreptăţii ia forme uimitoare, fiind eliberată sub forma iritării faţă de conducătorii dezorganizaţi, faţă de iresponsabilitatea celor din jur. Trăirile noastre sunt ampificate de 100 de ori și uneori devin de necontrolat. Ies astfel la iveala toti demonii ce pâna acum erau bine închisi înlauntrul nostru.

Reacţiile sunt însă şi în sens opus. Vedem oameni care neagă fenomenul, îl minimizează privindu-l ca pe o manipulare, un mod prin care un grup malefic reuşeşte să semene spaimă în cei din jur. Mai sunt şi persoanele care se consideră invincibile în faţa bolii şi implicit a morţii. “Am imunitate sută la sută”, strigă o doamnă în vârstă plimbându-se pe străzi.

Un fenomen des întâlnit la persoanele ce sunt bolnave într-o fază terminală, care “privesc soarele în față” aşa cum spunea Irvin Yalom. „Pe mine nimic nu mă poate atinge”, sau „o minune mă va salva”, este modul des întâlnit al acestora de a se apăra în faţa unui sfârşit iminent. Un sfârşit care aduce, dacă îl privim drept în ochi, o fragmentare psihică ce nu poate fi dusă de omul de rând. Astfel se mobilizează cu repezicune mecanismele de apărare pentru a ne ţine “legaţi”, funcţionali în continuare.

Paradoxul este faptul că gândirea logică, realistă, pierde puternic teren. Fiindcă dacă stăm să judecam la rece, este vorba despre un virus care omoară 2-5 oameni din 100, iar aceştia sunt în marea majoritate persoane ce au peste 70 de ani şi in plus suferă de cele mai multe ori de boli cronice precum hipertensiune arterială, diabet sau cancer. Această categorie de populaţie este de dorit să se ferească în mod extrem de riguros. Nu spun că ceilalţi oameni nu trebuie să facă asta cu vigilenţă. Însă a asocia virusul cu moartea nu este valabil pentru ei.

Un alt paradox este şi faptul că toate aceste emoţii puternice afectează sistemul imunitar, slăbindu-l şi făcându-ne mai vulnerabili în faţa atacului viral. Intrăm astfel într-un cerc vicios ce poate duce către un scenariu sumbru.

Toate acestea fiind spuse, sunt de părere că este momentul să schimbăm spirala negativă în care tindem să ne afundăm. Şi soluţia este, după părerea mea, cultivarea compasiunii, centrarea pe dragostea pentru cel apropiat, iubirea necondiţionată, generozitatea, un sentiment de unitate şi apartenență. Să avem mulţumirea pentru ceea ce avem, pentru că trăim, respirăm, avem posibilitatea de a mirosi o floare, de a simţi aerul rece al dimineţii, de a vedea lumina caldă a soarelui. Să avem grijă de noi, să respectăm o rutină zilnică pe cât posibil, să facem exerciţii fizice, să ne hrănim sănătos. Să ne bucurăm de ziua cea nouă ce stă să apară. Să profităm de noile tehnologii şi să ne vedem unii cu alţii, să petrecem timp împreună, să ne dăruim unul altuia ascultare, afecţiune, apreciere, acceptare.

Este o ocazie unică să strângem relaţiile cu familia şi cu prietenii. Doar împreună putem învinge.

Un gând cald către toţi cei din jur!

Photo by Clay Banks on Unsplash

11 greşeli pe care le facem încercând să ajutăm o persoană ce trece printr-o pierdere

11 greşeli pe care le facem încercând să ajutăm o persoană ce trece printr-o pierdere

Dupa articolul „Cum sa ajutam o persoana care a trecut printr-o pierdere” doresc să abordez si tema: „Ce ar fi bine să nu facem?” Care sunt cele mai des întâlnite greşeli realizate încercând să ajutăm o persoană ce trece printr-un doliu? Ce e de dorit să nu spunem sau cum să nu ne comportam? Ce i-ar putea înrăutăţi situaţia în loc să îl ajute? Iată cateva întrebări la care îmi doresc să găstiţi răspunsuri în randurile de mai jos.

Chiar dacă, aparent, persoanele ce au suferit o pierdere se pot comporta normal după desfasurarea tragicului eveniment, durerea şi tristeţea sunt companioni constanţi timp îndelungat. În situaţia în care un apropiat, în urma unei pierderi, fie ea pierdearea unei persoane, a unei relatii sau a starii de sanatate, trece printr-o perioada dificila, îl puteţi sprijini. Îi puteti fi alaturi, ajutându-l să depăşească mai repede şi mai bine acesată etapă dificilă din viaţa lui.

     Dificulati ce apar în sutinerea unei persoane îndoliate

A oferi suport unei persoane ce trece printr-o pierdere este o sarcină delicată şi dificilă. Sunt împrejurări în care, empatizand, deci simţind ceea ce simte cel apropiat, putem fi puşi în situaţia de a ne confrunta cu propriile temeri legate de durere si de moarte. Uneori frica devine paralizantă şi renunţăm să facem ceva, îndepărtându-ne. Alteori folosim nişte mecanisme care ne apără de contactul nostru cu durerea.

O altă dificultate în a fi alături de o persoană îndoliată vine din a tolera neputinţă. Neputinţa de a îi răspunde la întrebări precum: “ De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Neputinţa de a îl scoate pe celălalt din starea proastă în care este. Neputinţa de a fi alături de o persoană tristă, deseori fără viaţă.

Răbdarea este şi ea pusă la încercare în aceste situaţii. Întâlnesc oameni care îşi doresc să îl vadă bine pe celălalt, fără a ţine cont de ceea ce simte el, fără să îi respecte ritmul. Însă fiecare are propriul parcurs. A vedea că cel apropiat azi se simte bine iar mâine este din nou copleşit de durere nu e o sarcină uşoară. Este bine ca lucrurile să fie luate pas cu pas, adaptarea la reacţiile celui de alături fiind importantă.

     11 greşeli comune ce tindem să le facem în aceste situaţii

Iată, în continuare, câteva greşeli comune ce le-am putea face în cazul în care vrem să ajutăm un aropiat ce a suferit o pierdere:

1. A nu vorbi despre pierdere

Să nu vorbim despre pierdere, evitând subiectul, este bine înţeles prima dintre erori. Poate că nu suntem pregătiti sau ne imaginăm că am accentua durerea reamintindu-i prin ce a trecut. Pe de o parte este bine sa ne repectam propriile nevoi, trăiri si dorinte. Pe de alta, sprijinul constă tocmai în a îl ajuta pe celălalt să împărtăşească durerea, furia sau vinovatia. În articolul Cum putem ajuta o persoană care a trecut printr-o pierdere puteţi citi nevoile pe care cel îndoliat le are şi cum putem să îi fim alături.

2. A accepta negarea pierderii

A îi permite să nege pierderea, chiar şi după ce a trecut mult timp de la eveniment, nu este de folos in procesarea doliului. Întâlnesc oameni care, chiar şi după o perioadă lungă de timp, trăiesc ca şi cum cel dispărut ar fi prezent încă în viaţa lor. Îi vorbesc, îi păstrează intactă camera, lucrurile. Negarea este o etapă a doliului, însă, pe termen lung, nu aduce beneficii. Este adevărat că conştientizarea pierderii este dificila, dar blocarea în acest stadiu prelungeşte perioada de vindecare.

3. Distanţarea fata de persoana îndoliată

Să ne distanţăm faţă de persoana îndoliată nu este neapărat cea mai buna soluţie. Deseori se întâmplă să nu ştim ce să spunem, să nu putem suporta propria durere şi să tindem să ne distanţăm, să întrerupem, cel puţin pentru o perioadă relaţia. Poate o pauză ne prinde bine nouă, însă nu şi celui apropiat.

4. Să ne prefacem

Să tratăm persoana cu mănuşi sau să folosim o voce tristă atunci când îl contactăm sau remarci de genul : “Ce mai faci? Îmi imaginez că îţi este greu” poate accentua durerea. Şi mai nepotrivit este a face acest lucru când nu simţim cu adevărat şi ne prefacem. Ar fi bine sa fim un prieten care se comportă normal!

5. A deveni insistenţi fără a ţine cont de celălalt

Să devenim inistenti, sunând foarte des şi încercând să ajutăm, fără a ţine cont de dorinţele şi nevoile celuilalt devine obositor. Atunci când vrem să acordăm suport nu este vorba despre noi şi nevoile noastre, ci despre celălalt. Respectarea unor graniţe şi mai ales simţirea limitelor puse de cel îndurerat sunt aspecte importante. Excesul poate deveni iritant pentru cel apropiat sau ne poate duce pe noi la epuizare.

6. A îl forţa pe celalalt

Să încercam să accelerăm vindecarea, forţând persoana să facă lucruri pe care nu îşi doreşte să le facă, este o altă eroare des întâlnită. Doliul necesită timp şi are o evoluţie specifică la fiecare persoană în parte. În cazul în care grăbim lucrurile, putem sări anumite etape. Iar lucrurile neprocesate se vor întoarce împotriva lui la un moment dat.

7. Să insistăm folosind „trebuie”

Comentarii de genul: “Au trecut 4 săptămâni. E timpul să te ridici!” sau “Credeam că te-ai făcut bine până acum!” îl pot face pe cel indurerat să se simtă neacceptat, chiar judecat. Orice propoziţie cu “trebuie” este dificilă pentru el. Deja persoana îndoliată simte vinovăţie şi alte trăiri greu de suportat, iar acest “trebuie” va accentua aceste sentimente neplăcute. Orice sfat în acest caz îl va face pe cealalt să se simtă neînţeles, dorind deseori să se îndepărteze, deci accelerând izolarea.

8. A insista să mearga mai departe

“Asta-i viaţa! Eşti puternic! Poţi trece peste! O să treacă! În curând o să îţi revii şi nu o să te mai doară atât de tare!” sunt afirmaţii ce îl pot face pe cel de alături să simtă că nu suntem pregătiţi să îl ascultăm, să intrăm în contact cu durerea lui. Deşi aparent sunt încurajări binevenite, persoana îndoliată are nevoie de un umăr pe care să plângă.

9. A ne pune pe noi pe primul plan

“Şi eu am suferit când mi-a murit mama. Să îţi povestesc cum a fost…..”. A trece de la experienţa persoanei îndurerate la experienţa noastra poate fi un gest egoist, unul care nu ajută. Deşi nu este uşor deseori, a ne concentra doar pe celălalt, pe ce simte şi ce gândeşte, e cheia sprijinului acordat.

10. Afirmaţii pozitive ce nu lasa spaţiu de ascultare

O altă reacţie care de multe ori nu este de ajutor se refara la a privi partea plină a paharului: “Măcar nu a suferit” sau “Cel puţin s-a bucurat de viaţă”. Pierderea unei relaţii, a unei persoane sau a unui statut este o experienţă dificil de trăit şi deseori astfel de afirmaţii nu îl fac să treacă mai repede peste durere.

11. Să insistam să vadă un terapeut

Fiecare are propriu ritm şi trece prin anumite stadii înainte de a lua decizii şi de a acţiona. A lua în calcul că starea de rău se prelungeşte sau că are anumite simptome dificil de tolerat, reprezinta o primă etapă pentru aceste persoane. Apoi urmează faza în care se gândeşte dacă poate face faţă singur sau are nevoie de ajuror specializat şi ce implica asta. Abia atunci când este pregătit să facă o schimbare, ne putem oferi să căutăm pentru el un psihoterapeut specializat în traumă.

Greşeli pe care le facem încercând să ajutăm o persoană ce trece printr-o pierdere

 

Sarcina este cu atât mai grea cu cât situaţia în care pierderea ne implică şi ne afectează în mod personal. În cazul în care trăim şi noi prorpriile sentimente de tristeţe, durere, vinovăţie sau furie, ar fi de dorit ne delimităm, din când în cand, de cel pe care vrem să îl sutinem. Putem procesa propriie tăriri singuri sau cu ajutorul celor apropiaţi, de dorit cu persoane care nu sunt atât de implicate.

Acestea sunt câteva dintre principalele greseli pe care le putem face în relatia cu un apropiat ce trece printr-o pierdere. Desi de multe ori ne gândim să avem interventii cât mai potrivite, complexe, ne facem tot felul de strategii, cel de alături are nevoie doar de prezenta noastră, de cineva care să il asculte, care să fie disponibil.

 

Photo by NeONBRAND on Unsplash

Cum sa ajutăm o persoană care a trecut printr-o pierdere

Cum sa ajutăm o persoană care a trecut printr-o pierdere

Mulţi dintre noi avem sau am avut prieteni ce trec prin momente grele. Fie că a murit o persoană importantă pentru ei, un animal de companie, au fost diagnosticaţi cu o boală gravă, au simţit gustul infidelităţii şi trădării sau şi-au pierdut locul de muncă. Cum putem să îi ajutăm? Ce să le spunem? Ce să facem efectiv pentru a îi scoate din izolare şi din starea de tristeţe? Cum să ne comportăm? Iată câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus şi eu.

Sunt situaţii în care un apropiat a suferit o pierdere, fie că e vorba de moartea unei persoane, de pierdrea sănătatii, a locului de muncă sau a unei relaţii. Nestiind cum sa reacţionam, uneori, speriaţi, ne îndepărtăm. Alteori ne fâstâcim sau căutăm să găsim soluţii ce au funcţionat poate în cazul nostru. Însă noi, că oameni, suntem diferiţi. Ce funcţionează pentru unul poate fi supărător pentru altul. Până la urmă, soluţia se află la persoana care suferă. Fiecare îşi trăieşte doliul în mod personal, unic. Deşi poate că realizează sau nu ce anume are nevoie, la el stă cheia ce descuie uşa spre aceptare şi în cele din urmă spre reechilibrare.

     Cum putem ajuta o persoană ce trece prin momente dificile?

A avea pe cineva alături pe acest parcurs e un mare sprijin pentru a trece mai uşor, mai repede şi mai eficient prin acest proces care, de cele mai multe ori, este unul de doliu. Sentimentul de a nu fi singur este nepreţuit.

Rolul nostru în acest caz este de a asculta şi de a fi alături. A fi acolo pentru ca persoană care suferă, să poată să îşi impărtăşească propria experienţă, în special trăirile prin care trece, este una dintre principalele modalităţi de a acorda suport.  “Ascultarea cu compasiune presupune a da permisiunea celulalt suflet să îşi golească inima” spune un preot budist.

Uşor de zis, greu de făcut! O primă condiţie se refara la disponibilitatea celor doi. Este important să ştim că a face destăinuri, a te prezenta afectat, îndurerat, vulnerabil şi în cele din urmă imperfect nu este o sarcină uşoară pentru cel rănit. De partea cealaltă, a te lăsa pe tine la o parte, a fi acolo, prezent, disponibil să asculţi şi să conţii, poate fi dificil.

     La ce calităţi putem apela?

Empatia, a simţi ceea ce simte celălalt ca şi cum ai trece chiar tu prin asta, fără însă a pierde condiţia de “ca şi cum” este esenţială în astfel de cazuri. A fi capabil să simţi împreună cu celălat, bine înţeles trecând trăirile prin propriul filtru, fiindcă altfel nu este posibil, e o condiţie necesară dar nu şi suficienţă.

A asculta este un mare ajutor. Însă a asculta fără a judeca, fără a impune propriile puncte de vedere, fără a nu dori să îl schimbi pe celălalt, ei bine aici intervine o altă provocare. A fi în prezenţa lui, a primi doar ceea ce are de spus, oferindu-i un spaţiu care să conţină, un loc în care celalat poate arunca dacă doreşte preaplinul, suferinţa, căinţă, tânguiala- acesata e modul în care putem ajuta.

A fi acolo, înarmat cu răbdare, este un scop, dar uneori şi o provocare. Aceasta pentru că persoana îndoliată poate să se simtă bine într-o zi, iar în ziua următoare poate fi foarte trist, încercând să se lupte cu ceea ce i se întâmplă.

     Când să acordăm acest suport?

Avem posibilitatea să ne arătăm disponibilitatea chiar din primul moment. Nu este o regulă precisă în acest sens. O abordare directă şi sinceră este de ajutor: “Am auzit ce ţi s-a întâmplat. Cum te simţi?” A te învârti în jurul subiectului fără a îl numi efectiv îl face pe cel îndurerat să se simtă mai stânjenit, mai incorfortabil.

Este de dorit însă să fim atenţi la orice detaliu ce ne-ar arăta că nu este pregătit a se deschidă şi să povestească despre ce simte şi ce s-a întâmplat. Până la urmă acest proces este asemănător unui dans. Conducem şi ne lăsăm conduşi, suntem atenţi la reacţiile celuilalt şi ne adaptăm din mers. Deserori la întrebarea “Cum te simţi?” vom primi un răspuns de tipul “Ok” sau “Bine”. Putem interpreta asta ca pe o limită pe care celălalt o pune. Ar fi de dorit să mai punem două trei întrebări legate de viaţa lui, fără a insista însă prea mult, arătându-ne astfel interesaţi şi disponibili.

     La ce să fim atenţi?

Ar fi bine ca, in timp, să urmărim dacă persoana îndoliată duce o viaţă cât mai normal posibilă. Unii oameni consideră că îi ajută să ia o pauză de la tot, ceea ce e natural la începutul doliului.

Un semnal de alarmă poate fi tras însă dacă, după o perioadă mai lungă de timp, cel îndurerat rămâne izolat, fără a îşi relua viaţa cotidiană. Poate atunci este cazul să ne întrebăm de cât timp sunt în acea situaţie.

Dacă vedem că starea lor este gravă, întrebarea „Te-ai gândit vreodată să îţi faci rău sau să îţi pui capăt zilelor?”, deşi pare dificil de pus, poate deveni salvatoare. Rareori o persoană care se gândeşte la suicid va vorbi despre asta, însă dacă este întrebată îi va fi mai uşor să se deschidă.

Blocarea în negare este un semn că doliul nu este procesat. Evitarea prin perioade prelungite de somn este un alt semnal de alarmă că depresia poate apărea. Excesul de alcool şi droguri, dependenţele in general, sunt modalităţi de a nu da piept cu trăirile puternice

Sa ajutăm o persoană care a trecut printr-o pierdere

     Cum să acţionăm?

Bine înţeles, ar fi de dorit să adaptăm modul în care reacţionăm la tipul de pierdere suferit.

În cazul unui deces, înainte de înmormântare ne putem arăta disponibili să ajutăm din punct de vedere logistic. Deseori aceste persoane se simt copleşite. Sunt multe lucruri de făcut în paralel cu trăirea emoţiilor puternice. Este preferabil să facem propuneri concrete precum: “Să îţi aduc ceva de mâncare? Să te ajut cu maşina?”

După funeralii ar fi de ajutor sa rămânem conectaţi cu cel afectat de pierdere. A îl suna, a vedea ce face, a ne arăta disponibilitatea pot fi importante. Pe de altă parte, a accepta că fiecare are ritmul lui este un aspect de luat în seama.

Este de dorit ca persoana ce a suferit pierderea să revină la stilul de viaţă anterior, să îşi reia obiceiurile, sarcinile şi rutina, în special dacă a trecut o perioadă mare de timp de la eveniment. Una din principalele modalităţi de sprijin este legat de a îl însoţi să îşi reia aceste obiceiuri. Ieşirea din izolare, mai ales dacă traumă a avut loc cu câteva săptămâni sau luni în urmă, îl va putea ajuta. Uneori poate fi util să propunem o activitate relaxantă, să petrecem împreună un timp de calitate, care să îl distragă de la starea de tristeţe.

     Când este cazul să discutăm cu cel îndoliat despre ajutor profesionist

În situaţia în care doliul devine patologic, putem să ne gândim la a aduce în discuţie un tratament de specialitate. În articolul „Doliu sanatos si doliu patologic”, veţi găsi câteva simptome ce trag un semnal de alarmă. Şi mă refer aici la depresia persistentă, atacurile de panică, anxieatea generalizată sau la dependenţe.

Putem începe prin a descrie ceea ce vedem din punct de vedere al simptomelor: “Văd că nu te scoli din pat”, “Observ că nu ai mers de mult timp la muncă şi sunt îngrijorat din cauza asta.” În acest context avem posibilitatea de a ne oferi să căutăm pentru el un specialist în traumă. O altă sugestie ar fi să ne oferim disponibilitatea de a îl însoţi la un grup de suport. Dacă este deschis, avem posibilitatea să îi trimitem articole ce abordează tema traumei, a pierderii sau a doliului.

În articolul” 11 greseli pe care le facem incercand sa ajutam o persoana care trece printr-o pierdere” puteţi citi despre cele mai comune comportamente şi acţiuni ce sunt de evitat în relaţia cu cei apropiaţi care au trecut printr-o pierdere.

 

Photo by Jon Tyson on Unsplash

Pin It on Pinterest