Infidelitate… de ce?

Infidelitate… de ce?

In ziua de astazi avem impresia ca timpul trece tot mai repede. Viata zboara si vrem sa ne bucuram la maximum de ea. Oportunitatile sunt din ce in ce mai variate si parca nu am vrea sa ratam niciuna dintre ele.

Si totusi, cand intram intr-o relatie de cuplu si ne asumam acest lucru din iubire, ne gandim ca va fi pentru totdeauna. Ne dorim de la celalalt sa ne fie in acelasi timp prieten, suflet pereche, iubit, amant, cel mai bun tata sau cea mai buna mama pentru copiii nostri. Un intreg al dragostei si respectului. Omul cu care sa zambim, de la care sa primim un sfat bun si o imbratisare si alaturi de care sa ne bucuram si sa fim noi insine, in orice situatie. Cu toate aceastea nu multe cupluri se bucura de o asa compatibilitate perfecta, as putea spune chiar imposibila. Iar mai tarziu, tocmai lipsa ei isi va spune cuvantul. Mai ales cand se vor ivi situatii in care va fi nevoie de rabdare si de intelepciune.

Casnicia, in esenta ei, este cea care ne da un sentiment de ancorare, de stabilitate, de continuitate, de predictibilitate, de siguranta si de confort.  Ea ne da un sens vietii.

Odata cu aparitia copilului relatia de cuplu se schimba…

La aparitia unui copil, caci acesta este cel mai sensibil prag, atentia parintilor, mai ales in culturile occidentale, in care a fi o mama sau un tata bun inseamna  sa petreci mult timp cu copilul, atentia incepe sa se distribuie diferit. Relatia de cuplu paleste deseori ca importanta in fata relatiei cu copilul. De cele mai multe ori partenerii de cuplu nu mai vorbesc  asa cum o faceau inainte, nu mai au timp pentru intimitatea lor, se neglijeaza  pentru ca in centrul atentiei este cel mic.

Nemultumiri pe plan sexual

Daca mai luam in calcul si faptul ca in lumea moderna petrecem din ce in ce mai mult timp la locul de munca incepem sa intelegem de ce cuplurile fericite sunt din ce in ce mai dificil de gasit. Partenerii isi petrec tot mai putin timp impreuna, vacantele in doi ajung o raritate, la fel ca si „iesirile” cu prietenii din trecut. In acest context relatiile intime devin din ce in ce mai rare si mai nesatisfacatoare.

Infidelitatea ca o lipsa de validare

Dupa multi ani de casnicie uneori se intampla sa nu mai vedem calitatile persoanei de alaturi. Consideram ca celalalt ne apartine intr-un anumit fel odata ce casatoria s-a infaptuit. Apare o obisnuinta sa ne fie alaturi, devine ca un dat. Nu mai vedem sacrificiile pe care le face pentru familie si nu ii mai vedem calitatile.

Chiar in unele cazuri defectele incep sa ne orbeasca. Relatia devine toxica. Neglijenta, raceala, tacerea, neimplicarea, critica ajung sa fie chiar mai nocive decat o problema aparuta in cadrul intim. Atunci cand ne simtim ignorati, nedoriti, neiubiti, ne dam seama ca, intr-un fel sau altul nu mai avem lucruri in comun.

Uitam sa mai facem complimente, sa ii facem o surpriza, sa ii spunem vorbe de dragoste sau sa avem gesturi tandre. In acest cadru apare o nevoie de a fi vazut, de a fi apreciat, pe care uneori partenerul o cauta in alta parte.

Ei, bine, se pare ca tocmai in acest cadru cu sincope de intimidate si de atentie se instaleaza si infidelitatea. Acolo unde nu mai exista iubire, atractie sexuala, placerea de a dialoga sau de a petrece timp cu persoana de langa tine, poate incolti si aceasta dorinta de a evada din cadrul familial. Perspectiva ca undeva, in alta parte, e cineva care te intelege mai bine, te asculta si te iubeste mai mult, devine tot mai palpabila.

Infidelitatea ca dependenta

Sunt si cazuri in care sexualitatea este o dependenta.  Printre cauza poat fi de un dezechilibru biochimic sau un abuz in copilarie. Actul sexual devine un mod prin care persoana isi descarca o tensiune psihica. Ideile obsesive invadeaza mintea. Intalnirea cu pornografia sau intretinerea de relatii sexuale fara o  conectare emotionala sunt modalitati prin care isi pot recapata echilibrul psihic, descarcand anxietatea. Dependenta de sex este asemanatoare celorlalte dependente – de droguri, de alcool, de jocuri de noroc, etc.

Infidelitatea ca razbunare

Uneori infidelitatea  poate aparea si din dorinta de razbunare. Pote ca ne-am simtit raniti si vrem sa il facem pe partener sa simta si el durere la randul sau. Vrem sa platim uneori cu aceeasi moneda.

Dar mai nou…

As vrea sa mentionez insa aici faptul ca observ o schimbare a sensului infidelitatii in ultimul timp.Intalnesc persoane care au fost fidele foarte mult timp. Deodata, insa, hotarasc sa insele. Si ma intreb de ce? Ce le face sa isi puna in pericol casnicia si familia?

Intalnesc din ce in ce mai des situatii in care infidelitatea apare si in cuplurile in care totul, aparent, merge bine.  Cei doi parteneri  functioneaza ca o pereche, ca o familie, iar viata sexuala este la fel ca inainte. Daca ar fi sa privim din exterior, am jura ca partenerii au o relatie perfecta, care va dura pana la adanci batraneti.

Motivul ar fi ca in relatie pierdem o parte din noi. De fiecare data cand facem o alegere, sau cand castigam ceva, pierdem altceva. Mai exact, cand decidem sa ne schimbam locul de munca, renuntam la vechiul job. Cand ne hotaram sa avem copii, pierdem viata de cuplu in doi de la acea intensitate care a fost la inceput. Cand ne decidem sa intram intr-o relatie, pierdem libertatea de a avea mai multi parteneri, de a profita de oportunitatile ce apar sau de a fi noi insine, fara niciun fel de inhibitie. Si toate vin in contradictie cu teoria moderna conform careia trebuie sa traim clipa!

Traieste clipa

Nevoia  aceasta se acutizeaza si pentru ca, de ce nu, in ultimii ani ne dorim din ce in ce mai mult o satisfactie imediata. Lumea din zilele noastre nu doar ne ajuta, dar ne si incurajeaza in acest sens. Tehnologia ne sprijina  sa ne indeplinim, repede si usor,  nevoile si dorintele. Societatea de consum vine in intampinarea  noastra. Fie ca ne dorim un produs sau o experienta, pe toate le putem obtine doar cu un click. Ne place sa simtim aceasta senzatie de satisfactie imediata, pe loc, acum, aici. Fara alte explicatii sau indatoriri sau mustrari de constiinta. Ajungem sa traim, in anumite clipe, egoismul in deplinatatea.

Ideea ca avem o singura viata si ca trebuie traita la cote maxime apare tot mai des. Si atunci cand aceasta fericire promovata peste tot, discutata oriunde, prezentata in filme si romane nu este si in casnicia noastra, ce facem? Unde si cum o gasim, pentru ca aceasta dorinta, fie ca recunoastem sau nu, ea exista.  Unii dintre noi ne dedicam in totalitate rolului de parinte sau muncii. Ne ingrijim de propria persoana, calatorind, petrecand tot mai mult timp cu prietenii. Cheltuim bani pe lucruri uneori inutile si scumpe. Investim tot ce avem in propriul ego. Insa sunt si cazuri in care pur si simplu, oamenii isi cauta satisfactia in alte relatii.

sau a lupta cu moartea…

Trecerea de la vreau sa fiu fericit, la merit sa fiu fericit este uneori brusca. Sa fie oare, pana la urma, frica de moarte, dar si disperarea de a atinge satisfactia cu orice chip, cele care ne duc spre infidelitate? Pana la urma sexualitatea este legata de pasiune si adrenalina, de satisfactie, descatusare si detasare. Ea ne face sa ne simtim vii. Ajungem sa tanjim după o aventura care sa ne permita aceasta stare de dezinhibare. Pentru ca cel putin in viziunea noastra, ne-am propus sa fim mai liberi si mai  aproape de noi asa cum ne stiam si credem ca asta ar putea fi o cale. Oare?!

O relatie extraconjugala ne permite toate aceste lucruri rapid si fara obligatii. Nu ne mai simtim judecati de partenerul de moment, nu mai  avem asteptari atat de mari si implicit, nici dezamagiri. Infidelitatea ajunge, pe termen scurt, sa ne  satisfaca  o dorinta pentru nou, o nevoie de surpriza, de curiozitate pentru necunoscut, de mister.

Atentie insa!

Relatia dintre doi parteneri este ca o tesatura. Vorbele spuse la nervi, diferite comportamente, actiuni si atitudini, unele reactii impulsive devin niste gauri. Tesatura incepe sa se destrame. Rupturile sunt greu, uneori imposibil de reparat. Chiar daca partenerii incearca, pe cat posibil sa mai carpeasca materialul iubirii lor si sa mearga mai departe, el se rareste tot mai mult si uneori se rupe. Este de dorit ca inainte sa facem sau spunem anumite lucruri, sa facem un pas inapoi. Sa ne gandim la consecinte, sa facem alegeri in mod constient.

Ce este cel mai bine pentru propria relatie, decide fiecare. In ultimul timp despartirea, dar si infidelitatea sunt cai tot mai des intalnite. Din ce in ce mai multe persoane aflate in acest impas in cuplu aleg nu sa repare, ci sa renunte. Abandoneaza la tot ce au construit pana atunci si aleg sa o ia de la zero. Pare mai usor sa constuiesti ceva nou decat sa repari ceva vechi. Uneori poate este bine, alteori poate nu. Cine poate sti? Cine poate judeca? Odata aleasa o cale nu poti afla ce gaseai pe drumul celalat…

Articolele urmatoare se vor referi la cateva detalii marunte prin care femeile si barbatii pot contribui la crearea unei iubiri de poveste.

A fi parinte dupa divort. Cum sa ne purtam cu copiii

A fi parinte dupa divort. Cum sa ne purtam cu copiii

De la familia ideala la ruptura…

O familie ideala! Cred ca la asta visam fiecare dintre noi atunci cand ne intalnim jumatatea si hotaram sa ne casatorim. Spunem DA in fata altarului si incercam sa vedem in ochii omului de langa noi filmul fericirii noastre. Un film in care scenariul este scris de noi, iar intamplarile vor fi traite, pe rand, tot de noi. Zi de zi, secunda cu secunda. Dar este nevoie de incredere si de rabdare. Pana la urma nu totul este roz. Sa fim constienti de la bun inceput ca vor veni si momente de incercare in viata de cuplu, inseamna sa fim cu picioarele pe pamant. Cu cat pregatirea este mai atenta, cu atat relatia va fi mai solida. Sunt insa si situatii in care ea, casnicia, se va destrama. Asta atunci cand cei doi parteneri vor fi luati prin surprindere de o serie de intamplari solicitante, ne putandu-le face fata.

De cele mai multe ori, nasterea unui copil aduce in casa tinerilor o mare bucurie. Sunt parinti, asa cum au sperat, si au toate motivele sa meaga mai departe. Se presupune ca relatia de cuplu devine mai solida ca niciodata. Dar, venirea pe lume a unui copil poate sa aduca si numeroase schimbari pentru care nu toata lumea este pregatita. Sotii trec prin momente diferite de ceea ce isi imaginau la inceput, unele dintre ele prea putin anticipate. Partenerii incep sa isi petreaca din ce in ce mai putin timp impreuna, iar atentia lor se va indrepta tot mai mult spre cel mic. Vor uita uneori sa isi spuna un cuvant frumos sau sa se sustina cand le este mai greu. Cand mai apar si alti copii, distantarea deja instalata intre parteneri, se transforma, uneori, într-o ruptură. O ruptura atat de mare incat nu mai este nimic de facut.

In acest context, din ce in ce mai multe cupluri prefera sa divorteze. Unul sau ambii parteneri aleg sa isi traisca viata bucurandu-se de ea. Doresc sa isi redobandeasca libertatea, cea pe care cred ca au pierdut-o odata cu mariajul. Fie ca este vorba despre libertatea de actiune, cea sexuala sau cea financiara, este cert ca vor să le recastige. Asa ca suporta tot mai greu reprosurile celuilalt si recunosc, intr-un final, ca iubirea care i-a legat la inceput, nu mai exista. Ajung sa-si declare ca nici dorinta nici motivatia de a fi un cuplu, sau de a convietui nu mai exista. Și nici nu vor incerca sa le recapete.

Ce se intampla cu copiii…

In tot acest tablou al unei rupturi iminente, asortata cu reprosuri de tot felul, cei care sufera cel mai mult sunt copiii. Martorii fara vina ai unui context nefericit.

Chiar daca sotii nu sunt constienti de acest aspect, copiii simt, mai bine ca oricine, legatura dintre parinti. Ei isi dau seama cand cei doi sunt despartiti, și nu neaparat in realitatea concreta, ci si numai in plan emotional. O privire rece face cat o mie de cuvinte, iar copiii pot descifra rapid aceste subtilitati. Chiar daca nu li se explica in cuvinte ceea ce se petrece ei simt. A le spune ca totul este bine nu face decat sa le induca o stare de confuzie.

Relatia parintilor, reusita sau nu, ajunge un model pe care copiii, adesea, il vor copia in propria lor viata. A da un exemplu de cuplu care nu este tocmai sanatos este un lucru pe care cei doi parteneri si-l asuma.

Desi, atat parintii cat si copiii trec prin incercari dificile in timpul unui divort, adevarata provocare este de a atenua pe cat posibil suferinta tuturor celor implicati, dar in special a celor mici. Este o sarcina delicata pentru toata lumea. Universul devine necunoscut si ingrijorator atat pentru parinti cat si pentru copii.

De cele mai multe ori, decizia de separare este urmata de o perioada marcata de conflicte, deceptii, tristete si uneori chiar disperare. La aceasta se adauga uneori aparitia unui nou partener. Comunicarea intre cei doi parinti este, de cele mai multe ori, defectuoasa, iar uneori lipseste cu desavarsire. In locul ei apar lipsa de discernamant si impulsivitatea.

Deseori se intampla ca cei implicati sa intre intr-o spirala negativa din care nu mai pot iesi decat foarte greu.

Ce putem face in acest context….

În aceste momente se impune abordarea situatiei cu maturitate. În primul rând, copiii ar trebui sa fie tinuti cat mai departe de conflictul parintilor. Scenele de gelozie, de frustrare si angoasa este de dorit sa se desfasoare in afara privirilor celor mici. Pana la urma disputele sunt intre adulti. Este treaba lor sa gestioneze conflictul, sa ajunga la pace fara copiii, ca martori.

De asemnea, ar fi ideal ca dupa divort ambii parinti sa fie prezenti in viata copilului, in special pentru sanatatea psihica a acestuia. Asta inseamna ca parintele cu care copilul a ramas sa ii permita celuilalt parinte sa petreaca timp cu fiul/fiica lui atat in vacante, cat si in cadrul unor vizite, iesiri in oras, petreceri.

Pentru binele copiilor, este esential ca parintii sa treaca peste furii, gelozii, invinuiri sau reprosuri. Cheia este o colaborare, o armonizare a parerilor si a valorilor, dar si o buna organizare. O atitudine sanatoasa este acea in care parintele nu isi denigreaza fostul partener de cuplu in fata copiilor. A favoriza relatia celor mici cu celalalt parinte este un aspect esential pentru buna lui dezvoltare ulterioara.

La aparitia copiilor cei doi parteneri traiesc un sentiment de uniune ca parinti, de multumire si de mandrie. Ideal ar fi ca aceste trairi sa ii anime pe cei doi parteneri divortati si dupa despartire, in rolul de parinti ai copilului, un rol care va ramane vesnic.

Reglarea situatiei din punct de vedere juridic este un alt aspect de luat in seama. Puteti cere sfatul unui mediator. Avand experienta in astfel de situatii, mediatorul isi va spune opinia luand in calcul situatii ce pot aparea pe termen lung. Astfel vor fi evitate luptele intre avocati ce sunt, inevitabil epuizante,lungi si costisitoare.

Copiii nu inteleg ce presupune un divort. Adesea, cei din jur nu se preocupa sa le explice ce se intampla si la ce ar trebui sa se astepte. Fie ca cei doi parinti sunt absorbiti de propriile trairi, fie deseori presupun ca cei mici stiu deja toate acestea. Neglijeaza sa vorbeasca cu ei, sa le explice in cuvinte simple cum va continua viața lor, ce elemente de noutate vor fi si cum le vor suporta mai usor.

Parintii nu au acces la gandurile din mintea si trairile din sufletul copilului. Este bine ca la orice intrebare a copilului sa i se raspunda cu calm si cu rabdare. In viitor el va avea incredere sa puna si alte intrebari.

Este de dorit ca minorii sa stie diferenta dintre angajamentul dintre soti care nu e unul definitiv, spre deosebire de cel de parinte care e pe viata. Daca parintii se despart asta nu inseamna ca si copiii se vor desparti definitiv de unul dintre parinti sau de ambii. A ii asigura pe cei mici ca mama si tata vor fi mereu alaturi de ei aduce mai multa liniste in sufletul copiilor.

Este important sa afle ca divortul este raul cel mai mic, un rau necesar asemanator unei operatii in care este inlaturata o parte de tesutul bolnav. Desi operatia e dureroasa, ea este singura cale catre vindecare, catre o viata mai buna, mai sanatoasa, uneori mai sigura.

Iata de ce copiii nu ar trebui lasati sa fantasmeze la o impacare, desi, ei o vor face involuntar. Ar fi de preferat sa nu primeasca motive in acest sens.

Cel mai benefic pentru copii, in special daca sunt mici, este sa ramana in casa in care au trait si sa nu se mute. Schimbarea locuintei, care vine odata cu plecarea din familie a unuia dintre parinti, este și mai greu de suportat de catre copii. Orice alte schimbari venite odata cu divortul, cum ar fi mutarea la o scoala noua, ar fi bine sa fie evitate, pentru ca ele nu aduc decat un plus de stres copiilor.

Tot de o atitudine matura tine ca cei doi parinti sa isi asume despartirea. In acest context anuntarea deciziei copiilor este un subiect sensibil pe care il voi dezbate intr-un articol ulterior.

Asa cum nu exista parintele perfect, nu exista nici atitudinea perfecta in situatia divortului. Putem insa observa, analiza, ce anume ajuta si ce anune pune in dificultate o dezvoltare armonioasa a copilului. In acest context puteti cere sfatul unui psihoterapeut.

Psihoterapia ii ajuta pe parinti sa isi impartaseasca emotiile pe care le traiesc, furia, tristetea, dezamagirea, durerea. In urma demersului terapeutic, intensitatea acestora scade, iar parintele se poate ocupa mai bine de copii.

Astfel, cei mici nu vor mai fi impovarati cu trairile adultilor. Vor invata, la randul lor, ca orice problema isi poate gasi o solutionare, prin tact, diplomatie si dialog, dupa modelul celor mari.

Psihoterapia – lupta de a-ti prinde propriul gand

Psihoterapia – lupta de a-ti prinde propriul gand

Nu stiu daca m-am intalnit devreme sau tarziu cu terapia. Poate ca, asa cum scrie in carti, a fost criza apropierii de 40 de ani cea care a creat contextul potrivit. Oricum, a fost o decizie pe care nu am luat-o usor.

Simteam ca nu-mi mai gasesc locul, profesional si personal vorbind. Ma luptam cu consecintele oboselii cronice, de care devenisem constienta. Parea ca nu o puteam depasi prin micile schimbari pe care le facusem, destul de lent,  in viata mea.

Stiind ca terapia e o autostrada, nu un drum prin cartier, fiindca solicita resurse de tot felul, pe termen lung, ma temeam, totusi, de costurile pe care nu le-as fi putut suporta pana la capat. Si nici nu ma vedeam, ca in caricaturile clasice cu terapeuti, cu nasul in batista, scormonind un trecut pe care eu decisesem, de mult timp, sa il las in eterna obscuritate a uitarii. Se adauga orgoliul de a crede ca sunt destul de analitica si instruita, astfel incat sa am capacitatea de a reflecta si de a trage singura niste concluzii din ceea ce mi se intampla. Dependenta de alta persoana care m-ar fi putut influenta sau manipula era o alta teama.

De ce am ales, in cele din urma, sa merg la terapeut? Imi doream, de vreo zece ani, un copil, care se incapatana sa nu apara. In cautarea unor solutii la aceasta problema, cu incerte cauze medicale, am luat in serios si un posibil blocaj emotional, lupta cu infertilitatea fiind una de intensa uzura, psihica si biologica.

Apoi, imi schimbasem locul de munca si s-a dovedit ca nevoile sau dorintele mele nu corespundeau cu realitatea; se adauga un credit ipotecar impovarator, paralizant prin limitarile financiare la care ma expunea. Pe langa oboseala cronica, au aparut atacurile de panica si senzatia unui ,,gol existential” despre care citisem in filosofie, dar pe care nu-l experimentasem si care era, la randul lui, paralizant.

Langa mine a fost o prietena in care aveam deplina incredere si care m-a ajutat  sa decid, gasind o solutie la fiecare problema pe care o construiam laborios: trebuie sa merg departe de casa, consum timp (cabinetul recomandat era in drumul meu), e costisitor (imi permiteam terapia, fiindca eram intr-o pauza medicala, nu mai incercam niciun tratament), nu cunosc un terapeut bun, in care sa am incredere (il cunostea ea si avea incredere si in terapie, si in terapeut), e o ,,fita”, un moft al celor care nu au prieteni, dar au bani (ea nu era deloc genul ,,fitos” si nici lipsita de prieteni, dar mergea la terapie) etc. etc.

Astfel, am ajuns sa desenez, prima oara ajunsa in cabinet, o tornada in mijlocul careia ma aflam nu precum Dorothy, ci precum un minuscul fir de nisip. Nici macar nu ma gandeam la posibilitatea de a ajunge in vreun Oz,  eram pierduta si sufocata acolo, in mijlocul vartejului…Si da, am avut nevoie si de cutia cu servetele…

A urmat o incursiune in trecut care m-a epuizat, adeseori, prin agresivitatea cu care ma coplesea, desi eu credeam ca ranile sunt deja cicatrizate. Apoi, am experimentat furia si spaima ca trebuie sa revin acolo, sa descopar vinovati, agresori, victime, salvatori etc., desi hotarasem, candva, sa traiesc doar in prezent si in viitor. Numai ca viitorul in care ma proiectam era mai mereu amenintator, iar din prezent voiam sa fug…

Am descoperit ca limba romana are, pentru mine, putine nuante pentru a defini emotii, desi credeam ca ii cunosc binisor vocabularul. Ma irita intrebarea ,,Si cum te simti?”, convinsa ca emotiile nu erau atat de importante, fiind incapabila, deseori, sa le articulez, sa le pun in cuvinte, fiindca, efectiv, nu le ,,pipaiam”, nu le ,,vedeam” – imi erau mai la indemana ideile…Eram in acord cu credinta mea ca viata se traieste lucid, cerebral, iar emotiile trebuie bine stapanite, fiindca, in general, aduc  necazuri, mai ales unei anxioase si introvertite ca mine, fie ea si destul de bine camuflata in specie sociabila.

Am trecut prin frustrarea de a constata ca timpul trece si eu nu gasesc, la minut, solutii punctuale pentru problemele mele si marea transformare-iluminare nu are loc…Prin indoiala ca scormonirea trecutului ar schimba, substantial, prezentul sau viitorul. Prin suferinta provocata de amintiri care ma copleseau prin intensitatea lor emotionala, la care se adauga spaima de a constata ce putere mai are inca trecutul asupra mea. Era ceva din cartile de psihologie in care, onest, nu credeam, dar teoria se scria pe propria piele…

Si descopeream neincetat frici, spaime, de toate marimile si de toate felurile. Atat de multe, incat am inteles cu adevarat replica unui personaj din literatura romana: ,,Cata luciditate, atata drama!” si  mi-am dorit sa nu mai desfac firul in patru, sa nu mai trec prin cabinet, sa nu mai vorbesc verzi si uscate – un discurs pe care il percepeam, adeseori, haotic si obositor si care ma facea sa ma simt slaba si vulnerabila. Imi doream sau aveam nevoie, in schimb, sa … – ideea nu avea continuare, ceata nu se ridicase, drept care ma intorceam in fiecare saptamana in casa pe care, coincidenta semnificativa?, o admirasem deseori, in drumurile mele, datorita balcoanelor si camerelor cu miros de vechi si bunici pe care mi le imaginam, fara sa banuiesc ca voi intra vreodata acolo…

Azi, dupa aproape doi ani, simt ca viata mea s-a aliniat, s-a ,,iluminat”. Sunt insarcinata, mi-am regasit sensul, chiar si partial, in profesia pe care mi-am ales-o, nu imi mai este teama sa raman singura sau sa vorbesc cu mine, dorm mai bine, sunt mai odihnita, mi-am schimbat rutina intr-un fel greu de imaginat cu ceva ani in urma (de exemplu, lenevesc fara sa ma mai simt foarte vinovata, merg la film chiar si in timpul saptamanii, mesageria mea e mai libera etc.) Imi iert mai usor greselile, am identificat niste tipare inconstiente in care ma afund, pe care mi le explic acum si pe care sper sa le depasesc, in timp.

Reusesc sa ofer alternative optimiste, macar verbal, in privinta viitorului, ceea ce il face pe sotul meu sa declare ca am gasit un psiholog bun; deseori, de altfel, a fost cel care mi-a oferit o imagine a schimbarilor prin care treceam, dar pe care eu nu le percepeam, si ma amuza spunandu-mi:,,Asta ti-a spus psihologul sa spui/sa faci!” Ceea ce nu era cazul, dar aveam confirmarea ca, intr-un fel, experienta din cabinet se varsa in viata, fara sa fiu nevoita sa aplic retete invatate pe de rost.

Spun mai des ce simt, plang mai des (ceea ce ma irita, dar ma si elibereaza). Revizitez trecutul si din proprie initiativa (i-am cerut mamei sa-mi povesteasca secvente din copilarie). Am reinceput sa scriu intr-un jurnal, scriu acest bilant – o poveste despre mine, ca fiinta vulnerabila (desi mi-a luat mult timp pana cand m-am apropiat de tastatura, ca urmare a unei alte frici, dar cu bucuria ca am ,,dovedit-o”, fie si partial).

Am ramas cu numeroase temeri, cu multe emotii neexplorate si neasumate, cu multe dileme – cat pentru o viata, dar o alta viata. Ceea ce simt ca am castigat facand terapie este ceea ce a articulat foarte bine un filosof roman: ,,Lupta aceasta de a-ti prinde propriul gand si de a-l formula este o excelenta metoda de a ajunge la tine. A ajunge sa stii ce gandesti presupune un efort iesit din comun. Abia cand devii atent la dificultatea exteriorizarii gandului tau incepi sa te cunosti. E de-ajuns sa te uiti la manuscrisele scriitorilor celebri ca sa vezi cat de deosebiti sunt oamenii si cat de diferit e drumul prin care fiecare ajunge la el” (Alexandru Dragomir, ,,O teza de doctorat la Dumnezeu”).

Din fericire, strabatand acest drum, eu am avut parte si de un ghid priceput, caruia ii multumesc.

Sandplay – un mod psihoterapeutic de acces la inconstient

Sandplay – un mod psihoterapeutic de acces la inconstient

„Deseori mainile vor dezleaga mistere cu care mintea s-a luptat in zadar” C. G. Jung

Sandplay este un instrument utilizat, alaturi de cuvinte, in abordarile psihoterapeutice de profunzime. Scopul sau este accesul la partea inconstienta a mintii umane. Aceasta abordare psiheoterapeutica faciliteaza accesul la vindecare, restructurare si dezvoltare. De asemenea el faciliteaza constientizarea resurselor proprii, care deseori sunt uitate sau ascunse.

Scurt istoric

Plecand de la premiza ca psihicul poseda propria sa capacitate de autovindecare in conditii adecvate, terapia sandplay are la baza teoria psihologica a lui Carl Gustav Jung. Acesata teorie sustine faptul ca oamenii poseda atat un inconstient personal cat si un inconstient colectiv in care sunt pastrate si perpetuate din generatie in generatie anumite arhetipuri reprezentate la nivel simbolic. Metaoda sandplay a fost dezvoltata inca cu 75 de ani in urma de Margaret Lowenfeld si Dora Kalff.

La ce se refera efectiv terapia sandplay?

Materialele utilizate sunt o ladita de dimensiuni standard: 57 * 72 * 7 cm, ce are fundul de culoare albastra si este aproape plina de nisip, apa (daca persoana isi doreste sa utilizeze) si figurine din mai multe registre : mitologie, natura, persoane, animale, vehicule, structuri, obiecte, lupta. Dand nisipul la o parte, coloratura albastra a fundului laditei poate fi utilizata pentru a reprezenta zone de apa. Clientul este incurajat sa utilizeze atat ladita cat si figurinele pentru a isi crea o lume a lui, in nisip, o lume ce corespunde starii sale interne. Terapeutul nu are o agenda, nu ii impune clientului sa faca ceva anume.

Contactul cu nisipul, care are o textura solida insa anumite caracteristici ale lichidelor, cu apa si utilizarea miniaturilor ne readuce pe taramul copilariei, incepand chiar din perioada pre-verbala. Figurinele reprezinta o legatura intre lumea constienta si lumea inconstienta.

Spatiul liber si protejat al laditei de nisip si atmosfera linistita faciliteaza exprimarea tridimensionala a lumii interioare. El sprijina patrunderea prin intermediul imaginatiei in zona inconstienta, locul in care au fost inmagazinate conflicte interne, care astfel isi gasesc rezolvarea, ajutand persoana sa atinga o stare de echilibru si impacare si sa realizeze transformari vindecatoare. Emotiile simtite sunt eliberate intr-un cadru continator, sigur. Aranjarea figurinelor in ladita de nisip poate sa scoata in evidenta calitati, resurse si solutii nebanuite.

Care sunt beneficiile unei astfel de abordari terapeutice?

Rezultatul utilizarii unei astfel de abordari este o eliberare a unor trairi ce uneori sunt greu de exprimat in cuvinte, intr-un spatiu sigur. Metafora si simbolul pot sa si ascunda, dar sa si ajute la scoaterea la suprafata a unor continuturi psihice existente, dar inaccesibile. Mecanismele de aparare sunt scurtcircuitate, traumle, conflictele, zbaterile interioare iesind la iveala si gasindu-si solutie tot in acelasi spatiu.

In cazul traumelor, abordarea cu ajutorul nisipului si jucariilor este una fara durere, ce da insa acces la intelegerea si eliberarea emotionala prin exprimarea suferintei la nivel simbolic. Vindecarea vine din zonele adanci ale psihicului, mai degraba decat din exterior. Flashback-urile si cosmarurile pot lua contur in ladita. Terapeutul il sutine pe client sa contina toate aceste emotii puternice, care cu timpul isi vor pierde din intensitate.

Ca in orice psihoterapie, terapeutul il insoteste pe client in acesata calatorie. Ceea ce este diferit fata de majoritatea abordarilor psihoterapeutice, este faptul ca in sandplay, pentru a descifra tainele psihicului, nu este utilizat doar limbajul, deseori vorbele fiind de prisos.

Cui se adreseaza aceasta metoda psihoterapeutica?

Terapia sandplay poate fi folosita in psihoterapia copiilor si adolescentilor, dar si in psihoterapia adultilor.