Cu toţii ajungem să simţim trauma pierderii. Fie că este vorba despre moartea unei persoane apropiate, a unui cunoscut sau că trecem printr-un divorţ.

Dispariţia unei persoane dragi ne aduce în contact cu efemeritatea vieţii şi implicit cu moartea. Un subiect deloc plăcut, care îi sperie pe cei mai mulţi dintre noi. Atunci când moare cineva este ca şi cum o parte din noi moare. Vom pierde poate perioada din viaţă pe care am putea-o petrece cu acea persoană, clipe ce nu vor mai putea fi retrăite.

Psihiatrul american Elisabeth Kubler Ross, studiind experienţele la limita vieţii, a descris cele cinci etape ale doliului, ca un proces des întâlnit, încă din ani 70.

 

     “Nu poate fi adevărat!”

Şocul iniţial este unul normal, iar primul stadiu este negarea. Cu cât evenimentul este mai neaşteptat, persoana având un accident de exemplu sau o boală care a evoluat foarte rapid, cu atât negarea este mai intensă şi durează mai mult. Este modul în care psihicul se apără de trăirile puternice ce pot fi copleşitoare. Un mecanism care, dacă persistă, poate duce la pierderea contactului cu realitatea, deci la psihoza. Întâlnim persoane ce păstrează camera şi hainele celui decedat intacte. Oameni care simt că îi au alături pe cei dispăruţi. De cele mai multe ori aceştia se află blocaţi în acest stadiu.

 

    “De ce s-a întâmplat asta?”

Fiecare dintre noi vrea să controleze lumea, iar impredictibilul ne sperie. De multe ori încercăm să căutăm un sens. Ne înfurie faptul că lucrurile nu se petrec cum ne imaginam, cum ne doream. Ne revoltă că am fost abandonaţi în această lume de cei care nu mai sunt. Furia este al doilea stadiu. Poate e un moment în care căutăm vinovaţi, fie că este vorba de medici, îngrijitori, poliţişti, etc…

 

     “Este acesta finalul? Se mai poate face / schimba ceva?

Negocierea este următoarea etapă prezentată de psihiatrul american. Este o luptă cu ideea de final. Deseori întâlnim această fază apropiaţi ai persoanelor ce au o boală terminală. Moartea este iminentă şi rudele vor avea de petrecut împreună cu cel care îi va părăsi un timp limitat. Începerea doliului în această etapă este un mecanism prin care se apără, se pregătesc pentru durerea mare care va veni. Uneori se pot izola pierzând ultimele momente cu acea persoană, nefăcându-şi încheierea. Sau pot nega, cuprinşi de disperare, făcând tot ce pot pentru a împiedica despărţirea: apelează la preoţi, la alţi doctori, la tratamente naturiste, aşteptând ca un miracol să se întâmple. Căutând cu disperare pe cineva care le va da o rază de speranţă.

Gândirea magică îşi face loc în această fază. O reacţie tipică copiilor: “Dacă bunicul se va întoarce?”, “Dacă aş putea lua legătura cu el?”. Unele persoane caută să ia legătura cu cei decedaţi, apelează la un medium sau la spiritism. Deseori aceştia apar în vise. Este un mod prin care pot lua contact. Încearcă să înţeleagă ce se petrece după trecere.

 

     “Nu voi putea supravieţui acestei pierderi”

Depresia e a patra etapă. O perioadă în care iniţial durerea este sfâşietoare. Însă, în timp, trăirile devin mai tolerabile. Apare tristeţea, uneori însoţită de izolare. Putem avea sentimentul că nimeni nu ne înţelege, că avem nevoie să fim singuri. Ne gândim că poate am fi putut face ceva să prevenim ce s-a întâmplat sau că regretăm unele vorbe, ne pare rău că nu am petrecut mai mult timp cu persoana la care ţineam atât de mult. Am observat deseori un proces în care persoana decedată este idealizată, fiind rememorate doar amintiri pozitive.

Blocarea în această etapă poate fi dificilă, dacă nu devastatoare. A depăşi acest prag poate însemna a cere ajutor unei persoane specializate. Un subiect ce va fi tratat în articolul “De la doliul la depresie”.

 

     “Trebuie să îmi trăiesc viaţa. Să merg mai departe”

Mulţi dintre noi, după o perioadă de timp, putem să ne revenim, să reîncepem să retrăim, viaţa relaundu-şi cursul normal. Acceptarea este ultimul stadiu. El presupune a ne împăca cu efemeritatea vieţii şi cu imprevizibilul.

De multe ori are loc o nouă înţelegere a parcursului nostru pe Pământ. Poate ne petrecem mai mult timp cu cei apropiaţi. Îi apreciem mai mult. Ne schimbăm priorităţile. Ne bucurăm de fiecare clipă.

 

     În final

Dacă iniţial Elisabeth Kubler Ross a creat aceste stadii în ideea că persoanele trec în mod linear prin etapele de mai sus, cu timpul s-a descoperit că lucrurile nu se petrec neapărat aşa. Putem parcurge unele stadii şi altele nu sau putem trece de la un stadiu la altul şi apoi să ne întoarcem la o etapă anterioară. Se întampla sa avem impresia ca totul a fost procesat, iar la un moment dat revin stări de tristete si regret.

Deseori oamenii se judecă între ei: “mă aşteptam ca X să plângă mai mult sau să fie mai afectat”. În situaţia doliului, având în vedere că este vorba de subiectul morţii, unul inconfortabil pe care fiecare îl trăieşte în mod personal, experienţă proprie nu se aplică celuilalt. Fiecare îşi parcurge doliul în propriul mod.

În cele din urmă, după o pierdere / traumă, cei rămaşi în viaţă se împart în oameni care “mor”, deşi sunt vii şi oameni care supravieţuiesc, aşa cum susţinea Ester Perel. Unii rămân blocaţi în tristeţe, o duc cu ei zi de zi, uneori mascând-o cu alcool, droguri sau muncă intensă. Sau trăiesc o viaţă plină de tensiune, frică, atacuri de panică, fiind victime constante ale traumei. Alţii, ce au mai puţină vinovăţie că au supravieţuit, se reconectează la viaţă, reâncep să trăiască cu fervoare, să se bucure, ca act de imaginaţie şi de spiritualitate.

 

    Putem scăpa de tristeţea adusă de doliu sau putem trece prin procesul de doliu?

De multe ori încercăm să trecem peste trăirile dureroase concentrându-ne pe alte aspecte ale vieţii. Fie că ne afundăm în muncă sau ne implicăm în diferite activităţi. Însăşi ritualurile legate de înmormântare ne ajută să ne deconectăm de la trăire. Unii dintre noi nu au mers niciodată la mormânt, nu au o poză a celui decedat, chiar dacă este o persoană foarte apropiată. Şi facem asta pentru că ne este frică de durerea pe care am simţi-o.

Întâlnesc oameni care încep să facă doliu după un an sau mai mulţi de la petrecerea evenimentului. Este modul în care psihicul lor are capacitatea de a procesa trăirile, de a suporta suferinţa.

Nimănui nu-i place să simtă durerea. A o evita este natural. În mod ironic însă, asta nu face decât ca simptomele să se prelungească în timp. O parte din procesul de doliul este a înfrunta trăirile şi nu a le evita, fiindcă acestea se vor întoarce.

 

    Psihoterapia

De cele mai multe ori doliul este un proces dificil de dus de unul singur. A împărţi disperarea, durerea, tristeţea la doi poate face ca greutatea să fie măcar puţin mai uşoară. Pe de altă parte a apela la un specialist este un act de curaj ce vine la pachet cu deschiderea şi autodezvăluirea. E ca şi cum te-ai dezbrăca în faţa cuiva, ceea ce, pentru multe persoane, nu este la îndemână.

Dar beneficiul este mare: a avea alături o persoană care te ascultă, te înţelege măcar în parte, este prezentă, conţinând trăirile intense fără a judeca sau a fugi în diferite moduri: “Am trecut şi eu prin asta”, “Lasă că trece”, “Timpul le vindecă pe toate”, “Eşti puternic şi vei face faţă”.

Photo by Aliyah Jamous on Unsplash

 



Imaginează-ţi cum ar fi dacă...

În loc să te simţi stresat şi îngrijorat te-ai simţi împlinit şi echilibrat?

În loc să te simţi singur şi neputincios te-ai simţi iubit şi puternic?

În loc să te simţi respins şi vinovat în relaţia cu cei din jur, te-ai simţi încrezător şi conectat cu oamenii la care ţii?




Imaginează-ţi cum ar fi dacă...

În loc să te simţi stresat şi îngrijorat te-ai simţi împlinit şi echilibrat?

În loc să te simţi singur şi neputincios te-ai simţi iubit şi puternic?

În loc să te simţi respins şi vinovat în relaţia cu cei din jur, te-ai simţi încrezător şi conectat cu oamenii la care ţii?

Pin It on Pinterest

Shares
Share This