In situatia unui divort, cum vom da vestea copiilor?

In situatia unui divort, cum vom da vestea copiilor?

In ultimul timp ma confrunt tot mai des cu intrebarea: “Am hotarat sa divortam! Cum ar fi mai bine sa anuntam copiilor aceasta decizie astfel incat sa fie cat mai putin afectati ?”

Aud adesea despre parinti care fac din anuntulul divortului o misiune dificila, cu rezultate dezastruoase. Unii aleg sa trimita scrisori cu vestea, altii dau un telefon pentru confirmarea despartirii. In cele mai complicate cazuri, unii parinti decid sa nu spuna nimic. Tin totul pentru ei, iar perioada de tacere o fixeaza pe un termen nelimitat. Insa mai devreme sau mai tarziu, copilul va afla vestea fie de la o vecina, de la un prieten de familie, fie de la o ruda apropiata. O astfel de ruptura si schimbare brusca intre cei doi parinti nu poate trece neobservata. Unii copii isi dau seama, singuri, dupa o vreme ca mama nu mai locuieste cu tata, iar motivul este unul dintre cele mai triste. S-au despartit! Si nu pot accepta simplu aceasta realitate.

Cum vi se par aceste posibilitati de a vorbi copiilor despre divortul vostru? Considerati ca sunt modalitati sanatoase pentru a da o asa veste unui copil ?

Le spunem sau nu le spunem copiilor despre divort?

Multi parinti sunt de parere ca daca vor ascunde adevarul si vor musamaliza o realitate neplacuta, dar certa, vor reusi in felul acesta sa-si apere copilul de trauma divortului. In mod inconstient, copilul simte ceea ce se intampla in jurul sau. El va va cere socoteala tocmai cand veti considera ca totul este sub control. Daca lucrurile clare nu sunt puse in cuvinte, in timp, copilul ajunge sa nu mai aiba incredere in intuitia sa. Va fi bulversat in viata adulta, iar consecintele apar acolo unde nu te astepti si cand nu te astepti.

Iata de ce, o discutie deschisa pe tema divortului ii va confirma copilului exact ceea ce el simtea de ceva vreme. Realitatea descrisa in cuvinte, insotita de explicatii, exemple si emotii devine una mai umana. Iar acceptarea divortului, mai usoara pentru cel mic.

Evident, anuntarea despartirii este un moment sensibil, iar divortul este dureros nu doar pentru copii, ci si pentru ceilalti membrii familiei. In cele mai numeroase cazuri, parintii sunt furiosi unul pe altul si doresc sa se razbune. Din nefericire, deseori aleg sa puna copilul la mijloc in acest joc al orgoliilor. Il monteaza pe cel mic impotriva celuilalt parinte. In acest context ii sunt furnizate detalii defaimatoare la adresa tatalui sau a mamei. Sunt si cazuri in care copilul este transformat intr-un mesager, neplatit si fara vina, in comunicarea dintre cei doi adulti.

Pare greu de imaginat, insa deseori parintii prinsi in divort nu se mai gandesc la copii sau la binele lor si fac asta fara sa isi dea seama. Traiesc drama lor sentimentala, din unghiuri diferite si atat. Se gandesc la deceptia in sine, la ratare si razbunare fara sa se mai intrebe oare ce este in inima copilului lor, cum suporta el scenele in care mama si tata se cearta continuu si isi spun cuvinte jignitoare cand alta data isi sopteau- Te iubesc?!

Parintii divortati care uita din inertia evenimentelor ca cel care sufera cel mai mult este copilulul lor, vor fi uimiti ca, la un moment dat, cel mic o sa inceapa sa minta, sa se izoleze, sa abuzeze de medicamente sau substante interzise sau sa aiba rezultate tot mai slabe la invatatura. Aceste comportamente reflecta tocmai faptul ca, intr-un moment in care avea maxima nevoie de atentie, de intelegere si chiar de explicatii sincere, a fost neglijat. Nu a reusit sa isi exprime trairile si temerile, care inchise in interiorul sufeltului sau, il macina.

Cum dam vestea?

Iata de ce a vorbi copilului despre divort este o modalitate prin care parintii dau un exemplu de maturitate, de intelepciune si de asumare. Copilul ar trebui sa auda despre divort de la parintii lui. Este de dorit ca discutia sa fie purtata fata in fata, indiferent cat de greu ar fi. In cazul in care sunt implicati mai multi copii puteti face un consiliu de familie. Sa spuneti direct ca mariajul vostru nu mai poate continua si ca, din diferite motive, nu veti mai sta impreuna, poate fi un adevar mai usor de acceptat pentru minorii implicati in drama voastra.

Ar fi preferabil sa ne gandim inainte la un plan de discutie si sa alegem cuvintele cu grija. Ele oricum vor cadea ca un bumerang, dar putem sa le alegem pe cele care dor mai putin.

Putem incepe prin a le vorbi despre trecutul cuplului ca unul ce a debutat cu dragoste, cu proiecte comune, a continuat cu nasterea copilului si apoi cu infuntarea unor dificultati, care au condus la instrainare. Deseori copilului ii este prezentata doar partea plina de durere a mariajului, generata de deceptie, nu si partea de poveste fericita pe care au trait-o la inceput.

Ar fi bine ca adultii sa fie pregatiti sa le raspunda copiilor la intrebari, fara a se invinovati unul pe altul. De dorit este sa isi prezinte divortul ca pe o decizie luata in urma unor discutii indelungate. Ca parintii au incercat sa gaseasca sursa problemei si chiar sa o rezolve. Merita subliniat si faptul ca decizia nu a fost luata de pe o zi pe alta.  Existau probleme de ceva vreme si ca cei doi adulti au incercat impreuna sa le rezolve.

Este momentul in care cel mic are nevoie de asigurarea ca cei doi parinti ii vor fi in continuare alaturi. Ca vor continua sa il iubeasca. In mod cert, ii vor fi mama si tata, pentru totdeauna.

A da detalii concrete asupra faptelor ce au dus la despartire, desi poate parea o dovada a transparentei si a dialogului fara bariere, uneori nu este cea mai buna solutie. De multe ori se ajunge la delicata situatie a invinuirilor : “Mama ta m-a inselat”, “Tatal tau bea foarte mult si nu il mai suport”, etc. Este o situatie care e bine sa fie evitata cu tact.

In cele mai multe cazuri, situatia se va stabiliza abia dupa un an sau doi de la separare. In toata aceasta perioada, dar si mai tarziu, cuvintele vor fi cele definitorii si nu doar pentru copii, cat si pentru fostii soti. Reprosurile, acuzatiile, regretele nu-si au locul. Sa nu va mirati daca, in timp, copilul va cere, din nou, sa primeasca explicatii despre motivul separarii parintilor, iar atunci nu va sfiiti sa reluati subiectul cu delicatete si rabdare.

Ce atitudine este mai potrivita?

Atitudinea persoanei care “a luat” decizia este importanta. De obicei acesta are doua posibilitati.

  1. Responsabilizarea- imi voi asuma aceasta situatie. Nu il voi face pe partenerul meu sa plateasca pentru ceea ce a facut. Vreau sa apar, in fata copilului, ca o persoana responsabila care incearca sa treaca peste ceea ce i s-a intamplat
  2. Victimizarea- nu am meritat ceea ce mi s-a intamplat. Este o alegere usoara pentru celalalt, insa dificila pentru mine. Partenerul este responsabil de separare.

Ultima este o atitudine usoara, ea nu implica nici un efort, dar consecindele sunt nedorite. Pozitia de victima presupune ca sotul sau sotia se se concentreze pe propria suferinta si sa dea vina pe celalalt. Dimpotriva, responsabilizarea este o pozitie dificila, dar e si cea mai justa. Ea cere mai mult efort. Este necesara o distantare de suferinta traita. Implica curaj si evolutie personala.

Din pacate, de multe ori copilul se simte vinovat pentru decizia de divort a parintilor. Este bine sa il ajutam sa inteleaga ca nu el este cauza pentru care cei doi adulti au decis sa se desparta. Ce i se spune unui copil legat de motivele despartirii nu este foarte relevant. Cel mic simte destul de bine care este adevarul.

Pana la urma despartirea este, desi poate suna dur, rezultatul unei “morti” a acelei dorinte de a fi impreuna. Cand iubirea nu mai este sau s-a transformat in ceva toxic, obositor, apare idea de separare.

Reactia copilului poate fi diferita fata de ceea ce ne asteptam noi. Unii copii par indiferenti si spun ca se asteptau la acest anunt. Altii se arata suparati sau chiar agresivi pentru ca si-ar fi dorit sa ii faca pe parinti sa se razgandeasca. Uneori copilul este deceptionat si tacut. Unii vor mai multe detalii. Altii, pe de alta parte, nu vor sa dezbata subiectul mai amanuntit. Daca discutia este scurta, parintii pot propune o revenire asupra subiectului cu alta ocazie. Aceasta alegere ii va oferi celui mic un moment de respiro in care sa proceseze singur vestea.

Alte detalii despre divort si impactul lui asupra copiilor le puteti citi in articolul „A fi parinte dupa divort, cum sa ne purtam cu copiii”.

Asadar, este important sa tinem cont de sensibilitatea fiecaruia, sa fim atenti si sa ne adaptam atitudinea la reactia copilului.

A fi parinte dupa divort. Cum sa ne purtam cu copiii

A fi parinte dupa divort. Cum sa ne purtam cu copiii

De la familia ideala la ruptura…

O familie ideala! Cred ca la asta visam fiecare dintre noi atunci cand ne intalnim jumatatea si hotaram sa ne casatorim. Spunem DA in fata altarului si incercam sa vedem in ochii omului de langa noi filmul fericirii noastre. Un film in care scenariul este scris de noi, iar intamplarile vor fi traite, pe rand, tot de noi. Zi de zi, secunda cu secunda. Dar este nevoie de incredere si de rabdare. Pana la urma nu totul este roz. Sa fim constienti de la bun inceput ca vor veni si momente de incercare in viata de cuplu, inseamna sa fim cu picioarele pe pamant. Cu cat pregatirea este mai atenta, cu atat relatia va fi mai solida. Sunt insa si situatii in care ea, casnicia, se va destrama. Asta atunci cand cei doi parteneri vor fi luati prin surprindere de o serie de intamplari solicitante, ne putandu-le face fata.

De cele mai multe ori, nasterea unui copil aduce in casa tinerilor o mare bucurie. Sunt parinti, asa cum au sperat, si au toate motivele sa meaga mai departe. Se presupune ca relatia de cuplu devine mai solida ca niciodata. Dar, venirea pe lume a unui copil poate sa aduca si numeroase schimbari pentru care nu toata lumea este pregatita. Sotii trec prin momente diferite de ceea ce isi imaginau la inceput, unele dintre ele prea putin anticipate. Partenerii incep sa isi petreaca din ce in ce mai putin timp impreuna, iar atentia lor se va indrepta tot mai mult spre cel mic. Vor uita uneori sa isi spuna un cuvant frumos sau sa se sustina cand le este mai greu. Cand mai apar si alti copii, distantarea deja instalata intre parteneri, se transforma, uneori, într-o ruptură. O ruptura atat de mare incat nu mai este nimic de facut.

In acest context, din ce in ce mai multe cupluri prefera sa divorteze. Unul sau ambii parteneri aleg sa isi traisca viata bucurandu-se de ea. Doresc sa isi redobandeasca libertatea, cea pe care cred ca au pierdut-o odata cu mariajul. Fie ca este vorba despre libertatea de actiune, cea sexuala sau cea financiara, este cert ca vor să le recastige. Asa ca suporta tot mai greu reprosurile celuilalt si recunosc, intr-un final, ca iubirea care i-a legat la inceput, nu mai exista. Ajung sa-si declare ca nici dorinta nici motivatia de a fi un cuplu, sau de a convietui nu mai exista. Și nici nu vor incerca sa le recapete.

Ce se intampla cu copiii…

In tot acest tablou al unei rupturi iminente, asortata cu reprosuri de tot felul, cei care sufera cel mai mult sunt copiii. Martorii fara vina ai unui context nefericit.

Chiar daca sotii nu sunt constienti de acest aspect, copiii simt, mai bine ca oricine, legatura dintre parinti. Ei isi dau seama cand cei doi sunt despartiti, și nu neaparat in realitatea concreta, ci si numai in plan emotional. O privire rece face cat o mie de cuvinte, iar copiii pot descifra rapid aceste subtilitati. Chiar daca nu li se explica in cuvinte ceea ce se petrece ei simt. A le spune ca totul este bine nu face decat sa le induca o stare de confuzie.

Relatia parintilor, reusita sau nu, ajunge un model pe care copiii, adesea, il vor copia in propria lor viata. A da un exemplu de cuplu care nu este tocmai sanatos este un lucru pe care cei doi parteneri si-l asuma.

Desi, atat parintii cat si copiii trec prin incercari dificile in timpul unui divort, adevarata provocare este de a atenua pe cat posibil suferinta tuturor celor implicati, dar in special a celor mici. Este o sarcina delicata pentru toata lumea. Universul devine necunoscut si ingrijorator atat pentru parinti cat si pentru copii.

De cele mai multe ori, decizia de separare este urmata de o perioada marcata de conflicte, deceptii, tristete si uneori chiar disperare. La aceasta se adauga uneori aparitia unui nou partener. Comunicarea intre cei doi parinti este, de cele mai multe ori, defectuoasa, iar uneori lipseste cu desavarsire. In locul ei apar lipsa de discernamant si impulsivitatea.

Deseori se intampla ca cei implicati sa intre intr-o spirala negativa din care nu mai pot iesi decat foarte greu.

Ce putem face in acest context….

În aceste momente se impune abordarea situatiei cu maturitate. În primul rând, copiii ar trebui sa fie tinuti cat mai departe de conflictul parintilor. Scenele de gelozie, de frustrare si angoasa este de dorit sa se desfasoare in afara privirilor celor mici. Pana la urma disputele sunt intre adulti. Este treaba lor sa gestioneze conflictul, sa ajunga la pace fara copiii, ca martori.

De asemnea, ar fi ideal ca dupa divort ambii parinti sa fie prezenti in viata copilului, in special pentru sanatatea psihica a acestuia. Asta inseamna ca parintele cu care copilul a ramas sa ii permita celuilalt parinte sa petreaca timp cu fiul/fiica lui atat in vacante, cat si in cadrul unor vizite, iesiri in oras, petreceri.

Pentru binele copiilor, este esential ca parintii sa treaca peste furii, gelozii, invinuiri sau reprosuri. Cheia este o colaborare, o armonizare a parerilor si a valorilor, dar si o buna organizare. O atitudine sanatoasa este acea in care parintele nu isi denigreaza fostul partener de cuplu in fata copiilor. A favoriza relatia celor mici cu celalalt parinte este un aspect esential pentru buna lui dezvoltare ulterioara.

La aparitia copiilor cei doi parteneri traiesc un sentiment de uniune ca parinti, de multumire si de mandrie. Ideal ar fi ca aceste trairi sa ii anime pe cei doi parteneri divortati si dupa despartire, in rolul de parinti ai copilului, un rol care va ramane vesnic.

Reglarea situatiei din punct de vedere juridic este un alt aspect de luat in seama. Puteti cere sfatul unui mediator. Avand experienta in astfel de situatii, mediatorul isi va spune opinia luand in calcul situatii ce pot aparea pe termen lung. Astfel vor fi evitate luptele intre avocati ce sunt, inevitabil epuizante,lungi si costisitoare.

Copiii nu inteleg ce presupune un divort. Adesea, cei din jur nu se preocupa sa le explice ce se intampla si la ce ar trebui sa se astepte. Fie ca cei doi parinti sunt absorbiti de propriile trairi, fie deseori presupun ca cei mici stiu deja toate acestea. Neglijeaza sa vorbeasca cu ei, sa le explice in cuvinte simple cum va continua viața lor, ce elemente de noutate vor fi si cum le vor suporta mai usor.

Parintii nu au acces la gandurile din mintea si trairile din sufletul copilului. Este bine ca la orice intrebare a copilului sa i se raspunda cu calm si cu rabdare. In viitor el va avea incredere sa puna si alte intrebari.

Este de dorit ca minorii sa stie diferenta dintre angajamentul dintre soti care nu e unul definitiv, spre deosebire de cel de parinte care e pe viata. Daca parintii se despart asta nu inseamna ca si copiii se vor desparti definitiv de unul dintre parinti sau de ambii. A ii asigura pe cei mici ca mama si tata vor fi mereu alaturi de ei aduce mai multa liniste in sufletul copiilor.

Este important sa afle ca divortul este raul cel mai mic, un rau necesar asemanator unei operatii in care este inlaturata o parte de tesutul bolnav. Desi operatia e dureroasa, ea este singura cale catre vindecare, catre o viata mai buna, mai sanatoasa, uneori mai sigura.

Iata de ce copiii nu ar trebui lasati sa fantasmeze la o impacare, desi, ei o vor face involuntar. Ar fi de preferat sa nu primeasca motive in acest sens.

Cel mai benefic pentru copii, in special daca sunt mici, este sa ramana in casa in care au trait si sa nu se mute. Schimbarea locuintei, care vine odata cu plecarea din familie a unuia dintre parinti, este și mai greu de suportat de catre copii. Orice alte schimbari venite odata cu divortul, cum ar fi mutarea la o scoala noua, ar fi bine sa fie evitate, pentru ca ele nu aduc decat un plus de stres copiilor.

Tot de o atitudine matura tine ca cei doi parinti sa isi asume despartirea. In acest context anuntarea deciziei copiilor este un subiect sensibil pe care il voi dezbate intr-un articol ulterior.

Asa cum nu exista parintele perfect, nu exista nici atitudinea perfecta in situatia divortului. Putem insa observa, analiza, ce anume ajuta si ce anune pune in dificultate o dezvoltare armonioasa a copilului. In acest context puteti cere sfatul unui psihoterapeut.

Psihoterapia ii ajuta pe parinti sa isi impartaseasca emotiile pe care le traiesc, furia, tristetea, dezamagirea, durerea. In urma demersului terapeutic, intensitatea acestora scade, iar parintele se poate ocupa mai bine de copii.

Astfel, cei mici nu vor mai fi impovarati cu trairile adultilor. Vor invata, la randul lor, ca orice problema isi poate gasi o solutionare, prin tact, diplomatie si dialog, dupa modelul celor mari.

ADAPTEAZA-TI FELUL DE A FI LA PERSONALITATEA COPILULUI TAU. Episodul 2

ADAPTEAZA-TI FELUL DE A FI LA PERSONALITATEA COPILULUI TAU. Episodul 2

CUM SA COMBINI TIPURILE DE PARENTING CU PERSONALITATEA COPILULUI PENTRU A AVEA REZULTATE

Parintele si copilul, protagonistii  unei relatii frumoase menite sa functioneze cat mai bine. Insa, pentru aceasta reusita, fiecare trebuie sa isi aduce propria contributie. In Episodul 1 am descris atat trei stiluri de parenting cat si trei tipuri de personalitate in care copilul dumneavoastra se poate incadra. Dupa cum veti vedea, in continuare, nu toate stilurile sunt compatibile unele cu altele.

Parinte Autoritar / Copil Rebel

Daca dumneavoastra, ca parinti, adoptati un stil Autoritar, iar copilul este Rebel, atunci, lupta pentru putere va fi continua si frustranta. Fiecare va incerca sa il domine pe celalalt. Cel mic va fi neascultator, va face scene, va dramatiza situatia, va va ademeni in dispute. Scopul lui, inconstient bine inteles, e de a va submina puterea si autoritatea si de a se afla, fireste, doar el in centrul atentiei.

Ce e de facut?! In acest caz ar fi de dorit sa va pastrati calmul, sa fiti rabdatori si consecventi. Dati-i atentie copilului, ascultati-l pentru a-l face sa se simta important. Evitati confruntarile furioase, impunerea termenelor limita, sau ridicarea tonului. Pe cat posibil, indreptati-va catre un stil egalitar, si tineti cont si de parerea lui, chiar daca asta presupune sa faceti si compromisuri. Este necesar ca respectul reciproc si cooperarea sa le puneti la loc de cinste.

Parinte Autoritar / Copil Cooperant

Intalnirea dintre un parinte Autoritar si un copil Cooperant poate sa genereze conflicte. Cel mic, de obicei, se bucura sa se implice in luarea deciziilor, insa vorbim despre o  situatie care il deranjeaza pe adultul obisnuit sa controleze situatia. Este de dorit sa va indreptati catre un stil Egalitar, sa ii lasati dreptul de a alege intre doua sau mai multe alternative. Acesti copii apreciaza implicarea parintilor in viata lor, fie ca e vorba de activitati comune sau de consultare atunci cand au nevoie sa vorbeasca. Incurajarea, lauda, recunoasterea succeselor reprezinta baza pe care copilul dumneavoastra se va dezvolta armonios.

Parinte Autoritar / Copil Pasiv

Ce stiluri sunt compatibile? Este simplu! Parintele Autoritar se potriveste de minune cu un copil Pasiv. Cel mic are nevoie sa i se spuna ce sa faca, in timp ce adultului ii place sa dea instructiuni. Indicatiile precise pe care le primeste il ajuta sa se ghideze mai usor in viata, in schimb toleranta absoluta l-ar putea bulversa.

Parinte Egalitar / Copil Cooperant

Un alt caz fericit este si intalnirea dintre parintele Egalitar si copilul Cooperant. Ei vor avea, de cele mai multe ori, o relatie pasnica, bazata pe principii democratice. Se pune accent pe lucrul in echipa, iar copilul se va simti increzator si motivat.

Parinte Egalitar / Copil Cooperant

Nu la fel de pasnica va fi relatia dintre un parinte Egalitar si un copil Rebel.  Este foarte posibil sa apara si dificultatil de comunicare. Cei mici nu vor sa renunte la putere, ci o vor doar pentru ei. Pe buna dreptate, in acest caz, parintele se va simti frustrat si isi va pierde rabdarea.

Daca sunteti in aceasta situatie este bine, pe cat posibil, sa nu va enervati, chiar si in situatiile in care copilul va scoate din minti. Ii puteti explica punctul dumneavostra de vedere pe un ton cat mai calm posibil. Ii dati voie, in acest fel, celui mic, sa nu fie neaparat de acord cu parerea dumneavoastra. Il invatati ca doi oameni pot vedea acelasi lucruru in mod diferit. Astfel, respectul reciproc este pus in valoare, iar personalitatea copilului  nu ii va fi stirbita. O alta sugestie este aceea de a-l implica in activitatile familiei, cum ar fi organizarea unei petreceri, dar si in stabilirea regulilor.

Parinte Egalitar / Copil Pasiv

Parintele Egalitar poate fi frustrat  in cazul in care  copilul sau este Pasiv si, din cauza timiditatii nu se implica in achivitatile de echipa. Solutia sunt incurajarile, aprecierile, dar si laudarea reusitelor oricat de mici. Instructiunile precise ii ajuta pe acesti copii sa indeplineasca admirabil diferite sarcini, proiecte, sa sa atinga obiectivele pe care si le-au propus.

Parinte Permisiv / Copil Rebel

Trecem acum la atmosfera unei relatii in care un parinte este Permisiv si copilul e Rebel. De obicei este una linistita. Cei doi se simpatizeaza reciproc si colaboreaza foarte bine. Daca sunteti in aceasta situatie, este de dorit ca atunci cand apar comportamente inacceptabile din partea copilului sa va impuneti cu fermitate. Alfel situatia va scapa de sub control.

Parinte Permisiv / Copil Cooperant

Mai exista si combinatia intre un parinte Permisiv si un copil Cooperant . Ea implica, de cele mai multe ori, o comunicare slaba. Primind prea multa putere, copilul care este obisnuit sa colaboreze, nicidecum sa conduca, s-ar putea simti, la un moment dat, coplesit, ba chiar derutat.

In aceasta situatie va puteti adapta la personalitatea celui mic. Incurajati-l sa ia decizii si sa participle la activitati comune.

Parinte Permisiv / Copil Pasiv

Si mai exista o situatie, cea in care se intalnesc un parinte Permisiv si un copil Pasiv. Atentie, relatia dintre cei doi nu va fi una profunda sau fara probleme. Copilul, lipsit de indrumare si de sustinere nu se va implica in proiecte. Altfel spus, nu va avea capacitatea sa treaca peste diferitele provocari pe care viata le ofera cu generozitate. Daca sunteti in aceasta situatie este nevoie sa va implicati mai mult. In acest sens este de dorit sa dati instructiuni detaliate despre rezolvarea diferitelor probleme intampinate sau despre sarcinile ce trebuie realizate. Este de preferat sa-i incurajati preocuparile sau abilitatile pe care le are. II puteti oferi noi provocari ce-i vor creste increderea in fortele proprii.

In concluzie este bine de stiut ca un parinte autoritar va fi compatibil cu un copil pasiv, un parinte egalitar va face o echipa excelenta cu un copil cooperant, iar un parinte permisiv cu un copil rebel.

Asadar, daca intelegeti personalitatea celor mici si va cunoasteti bine modul in care actionati sau reactionati, este posibil sa gasiti o modalitate de abordare eficienta pentru fiecare tip de comportament in parte. Ca parinti, persoane adulte, constiente, avem posibilitatea de a ne adapta stilul la persoana cu care intram in relatie. A ramane neschimbat ca parinte, rigid in relatia cu fiul sau cu fiica, inseamna o abordare fortata care nu face bine nimanui. Ea aduce cu sine razboiul intre cele doua tabere sau deseori o stare de confuzie. Cand observati ca o anumita strategie nu da rezultate, este esential sa deveniti flexibili la felul de a fi al copilului si sa actionati in functie de acest lucru. Nu insistati pe un drum cu obstacole daca pot exista si alternative.

Si capacitatea de adaptare este o arta, pana la urma. Nici grea, dar nici usoara, totusi necesara. O transformare radicala, nu este insa nici ea de dorit. Sa pozam in personaje in care nu ne regasim nicidecum ar putea inrautati situatia.

Putem, in linii mari, sa ne pastram stilul in care ne regasim cel mai bine. Este de preferat insa ca in anumite situatii sa avem puterea de a ne tranforma. Putem sa imbracam, dupa caz hainele tolerantei, dar si pe cele ale fermitatii. Se impune, asadar, pentru binele copiilor nostri sa fim diplomati si flexibili.

Am spus de la bun inceput ca nu este usor, ca mai avem cu totii de lucrat la acest capitol, insa fiecare secunda investita se va justifica mai tarziu. Ea va fi rasplatita cu o relatie frumoasa, la care toti visam, aceea dintre parinte si copilul sau. Copilul va reusi sa isi implineasca visele, sa devina un adult echilibrat si increzator in propriile forte, iar noi sa ne mandrim ca la reusita lui am participat si noi cu un cuvant frumos, cu o hotarare buna luata la un moment potrivit, dar si cu multa iubirea dublata de intelegere.

Photo by Natalya Zaritskaya on Unsplash

ADAPTEAZA-TI FELUL DE A FI LA PERSONALITATEA COPILULUI TAU. Episodul 1

ADAPTEAZA-TI FELUL DE A FI LA PERSONALITATEA COPILULUI TAU. Episodul 1

CE FEL DE COPIL AI SI CE TIP DE PARINTE ESTI?

Iubirea unui parinte fata de copilul lui este nelimitata. O iubire fara orgolii, sau interpretari, o iubire care incepe intr-un punct, dar care nu se mai termina niciodata. Traiesc asta in fiecare zi. E un sentiment frumos care ma implineste ca om si-mi asigura o fericire nesperat de mare.

Si totusi, in ciuda acestei conexiuni unice, in dialogul parinte-copil pot aparea si probleme. Unele dintre ele sunt legate de lipsa de compatibilitate dintre stilul adultului si personalitatea copilului, sau copiilor, acolo unde este cazul. Diferentele se vad, se simt, si de multe ori, daca nu sunt gestionate corect, degenereaza in crize.

Si eu sunt mama a doi adolescenti. Ca probabil multi dintre dumneavoastra, cei care aveti doi sau mai multi copii, si eu, la randul meu, sunt uimita, in fiecare zi, sa constat faptul ca baietii au doua personalitati total diferite. Desi dragostea dintre noi nu mai are sens sa fie descrisa in cuvinte, pot spune ca ma confrunt, uneori, cu problema de a-i înțelege, dar si de a ma face inteleasa. Lucru intalnit frecvent in relatia parinte-copil.

Unul dintre copiii mei este ascultator, ia in considerare deseori sfaturile mele si nu depaseste limitele pe care le pun. Celalalt insa, adesea nu respecta ceea ce ii spun si observ cu uimire reactii diferite la aceeasi atitudine a mea. De cele mai multe ori cand ii cer sa o ia la dreapta, el o ia la stanga. Parca face inadins pentru a ma infrunta. Care sunt consecintele? Usi trantite, ton ridicat, furie impartasita sau nu, lupte pentru putere, o atmosfera tensionata. Nu e ceva nou in relatia cu adolescentii. Probabil multi dintre noi am reactionat exact asa cand eram de varsta lor. Insa stiu sigur ca din conflicte nimeni nu are de castigat.

Care este solutia ?

M-am intrebat la un moment dat ce pot face? Care este cheia pentru a forma toti o echipa? Cum as putea sa ma inteleg mai bine cu fiecare dintre ei? Care sunt butoanele pe care sa apas pentru ca relatia nostra sa fie una constructiva? Am cautat mult timp raspunsul la aceste intrebari. El a venit abia atunci cand m-am inteles mai bine pe mine insami. Cand am reusit sa imi asortez stilul la personalitatea copiilor mei, iar asta, in nuante diferite.

De cele mai multe ori, in functie de stilul pe care il adoptam si copiii, la randul lor, își formează propria optiune de a ne privi, de a ne judeca sau de a dialoga cu noi. Desi poate parea banal, tocmai de aceasta optiune depinde si relatia pe care o vom avea cu ei, mai tarziu. Daca ne percep ca parinti cicalitori si duri sau ca pe acei parinti buni si toleranti, exact in functie de acest profil vor reactiona si ei. Unii copii nu suporta stilul autoritar al parintelui, iar daca cel din urma va persista in a ramane cantonat in aceasta maniera, atunci inevitabil vor aparea dispute.

Dr. Phil McGraw fac o clasificare foarte interesanta atat a parintilor cat si a copiilor:

CUM ESTE COPILUL TAU? CE PERSONALITATE ARE ?

  1. Copilul rebel este cel caruia ii place ca lucrurile sa iasa cum vrea el. Este independent si apreciaza faptul ca este diferit de ceilalti copii. Plin de energie, deseori refuza sa coopereze cu cei din jur. Da ordine si-i place, evident, sa conduca. Isi spune punctul de vedere raspicat si din aceasta cauza intra deseori in dispute. Simtul competivitatii este foarte bine dezvoltat si isi da silinta sa castige de fiecare data. Isi doreste mereu locul intai, in toate.
  2. Copilul cooperant este dornic sa colaboreze si sa ii ajute pe cei din jur. Ii place mai mult sa faca parte dintr-un grup decat sa il conduca. Apreciaza munca in echipa si isi da toata silinta pentru cei care-i sunt alaturi. Inainte sa ia decizii se consulta cu cei din jur. In general este ascultator si simte o satisfactie mare atunci cand imparte cu ceilalti ceea ce are.
  3. Copilul pasiv este cel care are nevoie de instruire inainte de a trece la fapte. In general, nu are initiativa, insa respecta regulile si sfaturile. As putea spune ca fara reguli se simte pierdut. Raspunde bine la incurajari si se simte motivat cand i se dau indicatii. Ia criticile in serios si copiaza calitatile persoanei pe care o recunoaste ca fiind cea cu autoritate asupra lui.

TU CE FEL DE PARINTE ESTI? ÎN CE STIL TE INCADREZI?

  1. Un parinte cu un Stil Autoritar este cel care va impune reguli stricte spre a fi respectate. Parintele ii spune copilului ce sa faca si ce sa nu faca. El fixeaza obiective de atins, isi prezinta asteptarile si controleaza ca acestea sa fie realizate. Nu exista loc de interpretari sau de negocieri atunci cand hotaraste ceva. In unele situatii in care Stilul Autoritar poate da senzatie de inchistare, de sufocare, si poate aprinde dorinta celor vizati de evadare!
  2. Un părinte cu un Stil Egalitar stie sa-si lase copilul sa se implice in deciziile familiei. Are incredere in hotararile lui si ii respecta intelepciunea. Nu-i este teamă să-i dea incredere copilului de a rezolva si probleme dificile, pe care de multe ori, doar adultii le soluționează. Copilului i se respecta dreptul de a alege. Regulile sunt simple si fiecare isi asuma consecintele nerespectarii lor. Flexibilitatea isi face loc, iar parintele este atent la nevoile copilului sau. În casa în care părinții sunt egalitari domnește spiritul de echipă. Toți pentru unul și unul pentru toți vor fi!
  3. Un parinte cu Stil Permisiv este cel care, de obicei, aplica o abordare blanda. De cele mai multe ori copilul e lasat sa faca ce vrea. Ii tolereaza deciziile, bune sau rele si incearca sa se impuna doar daca este neaparata nevoie, in situatii speciale sau critice. Parintii sunt empatici si ofera incurajare si compasiune. Libertatea de expresie este la ea acasa atunci cand parintii sunt permisivi. Copilul isi cantareste deciziile si este liber sa le aplice dupa bunul plac. Este si o ocazie interesanta ca adolescentul sa devina responsabil, dar si foarte creativ.

As dori sa precizez ca nu este neaparat nevoie sa intrati suta la suta intr-unul dintre tiparele mentionate mai sus. In general oamenii se pot identifica in mare parte cu unul dintre ele, dar, atentie, nu la modul absolut.

Concluzia:

De obicei, intr-o familie este la fel ca in antreprenoriat. Managerul este cel care decide in ce stil isi va conduce afacerea sau in ce mod se va purta cu angajatii. Daca va aborda un stil autoritar, sau dimpotrivă permisiv cu subalternii, asta depinde numai de el. Intr-o familie, situatia este identica. Parintele va hotara cum se va purta cu copiii lui sau ce stil va aborda in dialogul cu ei. Permisiv, egalitar sau autoritar, variantele ii apartin. Specialistii sunt de parere ca ideal ar fi sa le poata combina si adapta situatiilor cu care se confrunta. Cel mai important este să fie compatibil cu personalitatea copilului, a celui caruia i se adreseaza.

In Episodul 2 vom vedea, punctual, cum ne putem adapta, ca parinti, propriul stil la personalitatea copilului, astfel incat sa putem avea  o relatie de succes.

Photo by Charlie Hang on Unsplash