In ultimul timp ma confrunt tot mai des cu intrebarea: “Am hotarat sa divortam! Cum ar fi mai bine sa anuntam copiilor aceasta decizie astfel incat sa fie cat mai putin afectati ?”
Aud adesea despre parinti care fac din anuntulul divortului o misiune dificila, cu rezultate dezastruoase. Unii aleg sa trimita scrisori cu vestea, altii dau un telefon pentru confirmarea despartirii. In cele mai complicate cazuri, unii parinti decid sa nu spuna nimic. Tin totul pentru ei, iar perioada de tacere o fixeaza pe un termen nelimitat. Insa mai devreme sau mai tarziu, copilul va afla vestea fie de la o vecina, de la un prieten de familie, fie de la o ruda apropiata. O astfel de ruptura si schimbare brusca intre cei doi parinti nu poate trece neobservata. Unii copii isi dau seama, singuri, dupa o vreme ca mama nu mai locuieste cu tata, iar motivul este unul dintre cele mai triste. S-au despartit! Si nu pot accepta simplu aceasta realitate.
Cum vi se par aceste posibilitati de a vorbi copiilor despre divortul vostru? Considerati ca sunt modalitati sanatoase pentru a da o asa veste unui copil ?
Le spunem sau nu le spunem copiilor despre divort?
Multi parinti sunt de parere ca daca vor ascunde adevarul si vor musamaliza o realitate neplacuta, dar certa, vor reusi in felul acesta sa-si apere copilul de trauma divortului. In mod inconstient, copilul simte ceea ce se intampla in jurul sau. El va va cere socoteala tocmai cand veti considera ca totul este sub control. Daca lucrurile clare nu sunt puse in cuvinte, in timp, copilul ajunge sa nu mai aiba incredere in intuitia sa. Va fi bulversat in viata adulta, iar consecintele apar acolo unde nu te astepti si cand nu te astepti.
Iata de ce, o discutie deschisa pe tema divortului ii va confirma copilului exact ceea ce el simtea de ceva vreme. Realitatea descrisa in cuvinte, insotita de explicatii, exemple si emotii devine una mai umana. Iar acceptarea divortului, mai usoara pentru cel mic.
Evident, anuntarea despartirii este un moment sensibil, iar divortul este dureros nu doar pentru copii, ci si pentru ceilalti membrii familiei. In cele mai numeroase cazuri, parintii sunt furiosi unul pe altul si doresc sa se razbune. Din nefericire, deseori aleg sa puna copilul la mijloc in acest joc al orgoliilor. Il monteaza pe cel mic impotriva celuilalt parinte. In acest context ii sunt furnizate detalii defaimatoare la adresa tatalui sau a mamei. Sunt si cazuri in care copilul este transformat intr-un mesager, neplatit si fara vina, in comunicarea dintre cei doi adulti.
Pare greu de imaginat, insa deseori parintii prinsi in divort nu se mai gandesc la copii sau la binele lor si fac asta fara sa isi dea seama. Traiesc drama lor sentimentala, din unghiuri diferite si atat. Se gandesc la deceptia in sine, la ratare si razbunare fara sa se mai intrebe oare ce este in inima copilului lor, cum suporta el scenele in care mama si tata se cearta continuu si isi spun cuvinte jignitoare cand alta data isi sopteau- Te iubesc?!
Parintii divortati care uita din inertia evenimentelor ca cel care sufera cel mai mult este copilulul lor, vor fi uimiti ca, la un moment dat, cel mic o sa inceapa sa minta, sa se izoleze, sa abuzeze de medicamente sau substante interzise sau sa aiba rezultate tot mai slabe la invatatura. Aceste comportamente reflecta tocmai faptul ca, intr-un moment in care avea maxima nevoie de atentie, de intelegere si chiar de explicatii sincere, a fost neglijat. Nu a reusit sa isi exprime trairile si temerile, care inchise in interiorul sufeltului sau, il macina.
Cum dam vestea?
Iata de ce a vorbi copilului despre divort este o modalitate prin care parintii dau un exemplu de maturitate, de intelepciune si de asumare. Copilul ar trebui sa auda despre divort de la parintii lui. Este de dorit ca discutia sa fie purtata fata in fata, indiferent cat de greu ar fi. In cazul in care sunt implicati mai multi copii puteti face un consiliu de familie. Sa spuneti direct ca mariajul vostru nu mai poate continua si ca, din diferite motive, nu veti mai sta impreuna, poate fi un adevar mai usor de acceptat pentru minorii implicati in drama voastra.
Ar fi preferabil sa ne gandim inainte la un plan de discutie si sa alegem cuvintele cu grija. Ele oricum vor cadea ca un bumerang, dar putem sa le alegem pe cele care dor mai putin.
Putem incepe prin a le vorbi despre trecutul cuplului ca unul ce a debutat cu dragoste, cu proiecte comune, a continuat cu nasterea copilului si apoi cu infuntarea unor dificultati, care au condus la instrainare. Deseori copilului ii este prezentata doar partea plina de durere a mariajului, generata de deceptie, nu si partea de poveste fericita pe care au trait-o la inceput.
Ar fi bine ca adultii sa fie pregatiti sa le raspunda copiilor la intrebari, fara a se invinovati unul pe altul. De dorit este sa isi prezinte divortul ca pe o decizie luata in urma unor discutii indelungate. Ca parintii au incercat sa gaseasca sursa problemei si chiar sa o rezolve. Merita subliniat si faptul ca decizia nu a fost luata de pe o zi pe alta. Existau probleme de ceva vreme si ca cei doi adulti au incercat impreuna sa le rezolve.
Este momentul in care cel mic are nevoie de asigurarea ca cei doi parinti ii vor fi in continuare alaturi. Ca vor continua sa il iubeasca. In mod cert, ii vor fi mama si tata, pentru totdeauna.
A da detalii concrete asupra faptelor ce au dus la despartire, desi poate parea o dovada a transparentei si a dialogului fara bariere, uneori nu este cea mai buna solutie. De multe ori se ajunge la delicata situatie a invinuirilor : “Mama ta m-a inselat”, “Tatal tau bea foarte mult si nu il mai suport”, etc. Este o situatie care e bine sa fie evitata cu tact.
In cele mai multe cazuri, situatia se va stabiliza abia dupa un an sau doi de la separare. In toata aceasta perioada, dar si mai tarziu, cuvintele vor fi cele definitorii si nu doar pentru copii, cat si pentru fostii soti. Reprosurile, acuzatiile, regretele nu-si au locul. Sa nu va mirati daca, in timp, copilul va cere, din nou, sa primeasca explicatii despre motivul separarii parintilor, iar atunci nu va sfiiti sa reluati subiectul cu delicatete si rabdare.
Ce atitudine este mai potrivita?
Atitudinea persoanei care “a luat” decizia este importanta. De obicei acesta are doua posibilitati.
- Responsabilizarea- imi voi asuma aceasta situatie. Nu il voi face pe partenerul meu sa plateasca pentru ceea ce a facut. Vreau sa apar, in fata copilului, ca o persoana responsabila care incearca sa treaca peste ceea ce i s-a intamplat
- Victimizarea- nu am meritat ceea ce mi s-a intamplat. Este o alegere usoara pentru celalalt, insa dificila pentru mine. Partenerul este responsabil de separare.
Ultima este o atitudine usoara, ea nu implica nici un efort, dar consecindele sunt nedorite. Pozitia de victima presupune ca sotul sau sotia se se concentreze pe propria suferinta si sa dea vina pe celalalt. Dimpotriva, responsabilizarea este o pozitie dificila, dar e si cea mai justa. Ea cere mai mult efort. Este necesara o distantare de suferinta traita. Implica curaj si evolutie personala.
Din pacate, de multe ori copilul se simte vinovat pentru decizia de divort a parintilor. Este bine sa il ajutam sa inteleaga ca nu el este cauza pentru care cei doi adulti au decis sa se desparta. Ce i se spune unui copil legat de motivele despartirii nu este foarte relevant. Cel mic simte destul de bine care este adevarul.
Pana la urma despartirea este, desi poate suna dur, rezultatul unei “morti” a acelei dorinte de a fi impreuna. Cand iubirea nu mai este sau s-a transformat in ceva toxic, obositor, apare idea de separare.
Reactia copilului poate fi diferita fata de ceea ce ne asteptam noi. Unii copii par indiferenti si spun ca se asteptau la acest anunt. Altii se arata suparati sau chiar agresivi pentru ca si-ar fi dorit sa ii faca pe parinti sa se razgandeasca. Uneori copilul este deceptionat si tacut. Unii vor mai multe detalii. Altii, pe de alta parte, nu vor sa dezbata subiectul mai amanuntit. Daca discutia este scurta, parintii pot propune o revenire asupra subiectului cu alta ocazie. Aceasta alegere ii va oferi celui mic un moment de respiro in care sa proceseze singur vestea.
Alte detalii despre divort si impactul lui asupra copiilor le puteti citi in articolul „A fi parinte dupa divort, cum sa ne purtam cu copiii”.
Asadar, este important sa tinem cont de sensibilitatea fiecaruia, sa fim atenti si sa ne adaptam atitudinea la reactia copilului.
