A fi parinte dupa divort. Cum sa ne purtam cu copiii

A fi parinte dupa divort. Cum sa ne purtam cu copiii

De la familia ideala la ruptura…

O familie ideala! Cred ca la asta visam fiecare dintre noi atunci cand ne intalnim jumatatea si hotaram sa ne casatorim. Spunem DA in fata altarului si incercam sa vedem in ochii omului de langa noi filmul fericirii noastre. Un film in care scenariul este scris de noi, iar intamplarile vor fi traite, pe rand, tot de noi. Zi de zi, secunda cu secunda. Dar este nevoie de incredere si de rabdare. Pana la urma nu totul este roz. Sa fim constienti de la bun inceput ca vor veni si momente de incercare in viata de cuplu, inseamna sa fim cu picioarele pe pamant. Cu cat pregatirea este mai atenta, cu atat relatia va fi mai solida. Sunt insa si situatii in care ea, casnicia, se va destrama. Asta atunci cand cei doi parteneri vor fi luati prin surprindere de o serie de intamplari solicitante, ne putandu-le face fata.

De cele mai multe ori, nasterea unui copil aduce in casa tinerilor o mare bucurie. Sunt parinti, asa cum au sperat, si au toate motivele sa meaga mai departe. Se presupune ca relatia de cuplu devine mai solida ca niciodata. Dar, venirea pe lume a unui copil poate sa aduca si numeroase schimbari pentru care nu toata lumea este pregatita. Sotii trec prin momente diferite de ceea ce isi imaginau la inceput, unele dintre ele prea putin anticipate. Partenerii incep sa isi petreaca din ce in ce mai putin timp impreuna, iar atentia lor se va indrepta tot mai mult spre cel mic. Vor uita uneori sa isi spuna un cuvant frumos sau sa se sustina cand le este mai greu. Cand mai apar si alti copii, distantarea deja instalata intre parteneri, se transforma, uneori, într-o ruptură. O ruptura atat de mare incat nu mai este nimic de facut.

In acest context, din ce in ce mai multe cupluri prefera sa divorteze. Unul sau ambii parteneri aleg sa isi traisca viata bucurandu-se de ea. Doresc sa isi redobandeasca libertatea, cea pe care cred ca au pierdut-o odata cu mariajul. Fie ca este vorba despre libertatea de actiune, cea sexuala sau cea financiara, este cert ca vor să le recastige. Asa ca suporta tot mai greu reprosurile celuilalt si recunosc, intr-un final, ca iubirea care i-a legat la inceput, nu mai exista. Ajung sa-si declare ca nici dorinta nici motivatia de a fi un cuplu, sau de a convietui nu mai exista. Și nici nu vor incerca sa le recapete.

Ce se intampla cu copiii…

In tot acest tablou al unei rupturi iminente, asortata cu reprosuri de tot felul, cei care sufera cel mai mult sunt copiii. Martorii fara vina ai unui context nefericit.

Chiar daca sotii nu sunt constienti de acest aspect, copiii simt, mai bine ca oricine, legatura dintre parinti. Ei isi dau seama cand cei doi sunt despartiti, și nu neaparat in realitatea concreta, ci si numai in plan emotional. O privire rece face cat o mie de cuvinte, iar copiii pot descifra rapid aceste subtilitati. Chiar daca nu li se explica in cuvinte ceea ce se petrece ei simt. A le spune ca totul este bine nu face decat sa le induca o stare de confuzie.

Relatia parintilor, reusita sau nu, ajunge un model pe care copiii, adesea, il vor copia in propria lor viata. A da un exemplu de cuplu care nu este tocmai sanatos este un lucru pe care cei doi parteneri si-l asuma.

Desi, atat parintii cat si copiii trec prin incercari dificile in timpul unui divort, adevarata provocare este de a atenua pe cat posibil suferinta tuturor celor implicati, dar in special a celor mici. Este o sarcina delicata pentru toata lumea. Universul devine necunoscut si ingrijorator atat pentru parinti cat si pentru copii.

De cele mai multe ori, decizia de separare este urmata de o perioada marcata de conflicte, deceptii, tristete si uneori chiar disperare. La aceasta se adauga uneori aparitia unui nou partener. Comunicarea intre cei doi parinti este, de cele mai multe ori, defectuoasa, iar uneori lipseste cu desavarsire. In locul ei apar lipsa de discernamant si impulsivitatea.

Deseori se intampla ca cei implicati sa intre intr-o spirala negativa din care nu mai pot iesi decat foarte greu.

Ce putem face in acest context….

În aceste momente se impune abordarea situatiei cu maturitate. În primul rând, copiii ar trebui sa fie tinuti cat mai departe de conflictul parintilor. Scenele de gelozie, de frustrare si angoasa este de dorit sa se desfasoare in afara privirilor celor mici. Pana la urma disputele sunt intre adulti. Este treaba lor sa gestioneze conflictul, sa ajunga la pace fara copiii, ca martori.

De asemnea, ar fi ideal ca dupa divort ambii parinti sa fie prezenti in viata copilului, in special pentru sanatatea psihica a acestuia. Asta inseamna ca parintele cu care copilul a ramas sa ii permita celuilalt parinte sa petreaca timp cu fiul/fiica lui atat in vacante, cat si in cadrul unor vizite, iesiri in oras, petreceri.

Pentru binele copiilor, este esential ca parintii sa treaca peste furii, gelozii, invinuiri sau reprosuri. Cheia este o colaborare, o armonizare a parerilor si a valorilor, dar si o buna organizare. O atitudine sanatoasa este acea in care parintele nu isi denigreaza fostul partener de cuplu in fata copiilor. A favoriza relatia celor mici cu celalalt parinte este un aspect esential pentru buna lui dezvoltare ulterioara.

La aparitia copiilor cei doi parteneri traiesc un sentiment de uniune ca parinti, de multumire si de mandrie. Ideal ar fi ca aceste trairi sa ii anime pe cei doi parteneri divortati si dupa despartire, in rolul de parinti ai copilului, un rol care va ramane vesnic.

Reglarea situatiei din punct de vedere juridic este un alt aspect de luat in seama. Puteti cere sfatul unui mediator. Avand experienta in astfel de situatii, mediatorul isi va spune opinia luand in calcul situatii ce pot aparea pe termen lung. Astfel vor fi evitate luptele intre avocati ce sunt, inevitabil epuizante,lungi si costisitoare.

Copiii nu inteleg ce presupune un divort. Adesea, cei din jur nu se preocupa sa le explice ce se intampla si la ce ar trebui sa se astepte. Fie ca cei doi parinti sunt absorbiti de propriile trairi, fie deseori presupun ca cei mici stiu deja toate acestea. Neglijeaza sa vorbeasca cu ei, sa le explice in cuvinte simple cum va continua viața lor, ce elemente de noutate vor fi si cum le vor suporta mai usor.

Parintii nu au acces la gandurile din mintea si trairile din sufletul copilului. Este bine ca la orice intrebare a copilului sa i se raspunda cu calm si cu rabdare. In viitor el va avea incredere sa puna si alte intrebari.

Este de dorit ca minorii sa stie diferenta dintre angajamentul dintre soti care nu e unul definitiv, spre deosebire de cel de parinte care e pe viata. Daca parintii se despart asta nu inseamna ca si copiii se vor desparti definitiv de unul dintre parinti sau de ambii. A ii asigura pe cei mici ca mama si tata vor fi mereu alaturi de ei aduce mai multa liniste in sufletul copiilor.

Este important sa afle ca divortul este raul cel mai mic, un rau necesar asemanator unei operatii in care este inlaturata o parte de tesutul bolnav. Desi operatia e dureroasa, ea este singura cale catre vindecare, catre o viata mai buna, mai sanatoasa, uneori mai sigura.

Iata de ce copiii nu ar trebui lasati sa fantasmeze la o impacare, desi, ei o vor face involuntar. Ar fi de preferat sa nu primeasca motive in acest sens.

Cel mai benefic pentru copii, in special daca sunt mici, este sa ramana in casa in care au trait si sa nu se mute. Schimbarea locuintei, care vine odata cu plecarea din familie a unuia dintre parinti, este și mai greu de suportat de catre copii. Orice alte schimbari venite odata cu divortul, cum ar fi mutarea la o scoala noua, ar fi bine sa fie evitate, pentru ca ele nu aduc decat un plus de stres copiilor.

Tot de o atitudine matura tine ca cei doi parinti sa isi asume despartirea. In acest context anuntarea deciziei copiilor este un subiect sensibil pe care il voi dezbate intr-un articol ulterior.

Asa cum nu exista parintele perfect, nu exista nici atitudinea perfecta in situatia divortului. Putem insa observa, analiza, ce anume ajuta si ce anune pune in dificultate o dezvoltare armonioasa a copilului. In acest context puteti cere sfatul unui psihoterapeut.

Psihoterapia ii ajuta pe parinti sa isi impartaseasca emotiile pe care le traiesc, furia, tristetea, dezamagirea, durerea. In urma demersului terapeutic, intensitatea acestora scade, iar parintele se poate ocupa mai bine de copii.

Astfel, cei mici nu vor mai fi impovarati cu trairile adultilor. Vor invata, la randul lor, ca orice problema isi poate gasi o solutionare, prin tact, diplomatie si dialog, dupa modelul celor mari.

Psihoterapia – lupta de a-ti prinde propriul gand

Psihoterapia – lupta de a-ti prinde propriul gand

Nu stiu daca m-am intalnit devreme sau tarziu cu terapia. Poate ca, asa cum scrie in carti, a fost criza apropierii de 40 de ani cea care a creat contextul potrivit. Oricum, a fost o decizie pe care nu am luat-o usor.

Simteam ca nu-mi mai gasesc locul, profesional si personal vorbind. Ma luptam cu consecintele oboselii cronice, de care devenisem constienta. Parea ca nu o puteam depasi prin micile schimbari pe care le facusem, destul de lent,  in viata mea.

Stiind ca terapia e o autostrada, nu un drum prin cartier, fiindca solicita resurse de tot felul, pe termen lung, ma temeam, totusi, de costurile pe care nu le-as fi putut suporta pana la capat. Si nici nu ma vedeam, ca in caricaturile clasice cu terapeuti, cu nasul in batista, scormonind un trecut pe care eu decisesem, de mult timp, sa il las in eterna obscuritate a uitarii. Se adauga orgoliul de a crede ca sunt destul de analitica si instruita, astfel incat sa am capacitatea de a reflecta si de a trage singura niste concluzii din ceea ce mi se intampla. Dependenta de alta persoana care m-ar fi putut influenta sau manipula era o alta teama.

De ce am ales, in cele din urma, sa merg la terapeut? Imi doream, de vreo zece ani, un copil, care se incapatana sa nu apara. In cautarea unor solutii la aceasta problema, cu incerte cauze medicale, am luat in serios si un posibil blocaj emotional, lupta cu infertilitatea fiind una de intensa uzura, psihica si biologica.

Apoi, imi schimbasem locul de munca si s-a dovedit ca nevoile sau dorintele mele nu corespundeau cu realitatea; se adauga un credit ipotecar impovarator, paralizant prin limitarile financiare la care ma expunea. Pe langa oboseala cronica, au aparut atacurile de panica si senzatia unui ,,gol existential” despre care citisem in filosofie, dar pe care nu-l experimentasem si care era, la randul lui, paralizant.

Langa mine a fost o prietena in care aveam deplina incredere si care m-a ajutat  sa decid, gasind o solutie la fiecare problema pe care o construiam laborios: trebuie sa merg departe de casa, consum timp (cabinetul recomandat era in drumul meu), e costisitor (imi permiteam terapia, fiindca eram intr-o pauza medicala, nu mai incercam niciun tratament), nu cunosc un terapeut bun, in care sa am incredere (il cunostea ea si avea incredere si in terapie, si in terapeut), e o ,,fita”, un moft al celor care nu au prieteni, dar au bani (ea nu era deloc genul ,,fitos” si nici lipsita de prieteni, dar mergea la terapie) etc. etc.

Astfel, am ajuns sa desenez, prima oara ajunsa in cabinet, o tornada in mijlocul careia ma aflam nu precum Dorothy, ci precum un minuscul fir de nisip. Nici macar nu ma gandeam la posibilitatea de a ajunge in vreun Oz,  eram pierduta si sufocata acolo, in mijlocul vartejului…Si da, am avut nevoie si de cutia cu servetele…

A urmat o incursiune in trecut care m-a epuizat, adeseori, prin agresivitatea cu care ma coplesea, desi eu credeam ca ranile sunt deja cicatrizate. Apoi, am experimentat furia si spaima ca trebuie sa revin acolo, sa descopar vinovati, agresori, victime, salvatori etc., desi hotarasem, candva, sa traiesc doar in prezent si in viitor. Numai ca viitorul in care ma proiectam era mai mereu amenintator, iar din prezent voiam sa fug…

Am descoperit ca limba romana are, pentru mine, putine nuante pentru a defini emotii, desi credeam ca ii cunosc binisor vocabularul. Ma irita intrebarea ,,Si cum te simti?”, convinsa ca emotiile nu erau atat de importante, fiind incapabila, deseori, sa le articulez, sa le pun in cuvinte, fiindca, efectiv, nu le ,,pipaiam”, nu le ,,vedeam” – imi erau mai la indemana ideile…Eram in acord cu credinta mea ca viata se traieste lucid, cerebral, iar emotiile trebuie bine stapanite, fiindca, in general, aduc  necazuri, mai ales unei anxioase si introvertite ca mine, fie ea si destul de bine camuflata in specie sociabila.

Am trecut prin frustrarea de a constata ca timpul trece si eu nu gasesc, la minut, solutii punctuale pentru problemele mele si marea transformare-iluminare nu are loc…Prin indoiala ca scormonirea trecutului ar schimba, substantial, prezentul sau viitorul. Prin suferinta provocata de amintiri care ma copleseau prin intensitatea lor emotionala, la care se adauga spaima de a constata ce putere mai are inca trecutul asupra mea. Era ceva din cartile de psihologie in care, onest, nu credeam, dar teoria se scria pe propria piele…

Si descopeream neincetat frici, spaime, de toate marimile si de toate felurile. Atat de multe, incat am inteles cu adevarat replica unui personaj din literatura romana: ,,Cata luciditate, atata drama!” si  mi-am dorit sa nu mai desfac firul in patru, sa nu mai trec prin cabinet, sa nu mai vorbesc verzi si uscate – un discurs pe care il percepeam, adeseori, haotic si obositor si care ma facea sa ma simt slaba si vulnerabila. Imi doream sau aveam nevoie, in schimb, sa … – ideea nu avea continuare, ceata nu se ridicase, drept care ma intorceam in fiecare saptamana in casa pe care, coincidenta semnificativa?, o admirasem deseori, in drumurile mele, datorita balcoanelor si camerelor cu miros de vechi si bunici pe care mi le imaginam, fara sa banuiesc ca voi intra vreodata acolo…

Azi, dupa aproape doi ani, simt ca viata mea s-a aliniat, s-a ,,iluminat”. Sunt insarcinata, mi-am regasit sensul, chiar si partial, in profesia pe care mi-am ales-o, nu imi mai este teama sa raman singura sau sa vorbesc cu mine, dorm mai bine, sunt mai odihnita, mi-am schimbat rutina intr-un fel greu de imaginat cu ceva ani in urma (de exemplu, lenevesc fara sa ma mai simt foarte vinovata, merg la film chiar si in timpul saptamanii, mesageria mea e mai libera etc.) Imi iert mai usor greselile, am identificat niste tipare inconstiente in care ma afund, pe care mi le explic acum si pe care sper sa le depasesc, in timp.

Reusesc sa ofer alternative optimiste, macar verbal, in privinta viitorului, ceea ce il face pe sotul meu sa declare ca am gasit un psiholog bun; deseori, de altfel, a fost cel care mi-a oferit o imagine a schimbarilor prin care treceam, dar pe care eu nu le percepeam, si ma amuza spunandu-mi:,,Asta ti-a spus psihologul sa spui/sa faci!” Ceea ce nu era cazul, dar aveam confirmarea ca, intr-un fel, experienta din cabinet se varsa in viata, fara sa fiu nevoita sa aplic retete invatate pe de rost.

Spun mai des ce simt, plang mai des (ceea ce ma irita, dar ma si elibereaza). Revizitez trecutul si din proprie initiativa (i-am cerut mamei sa-mi povesteasca secvente din copilarie). Am reinceput sa scriu intr-un jurnal, scriu acest bilant – o poveste despre mine, ca fiinta vulnerabila (desi mi-a luat mult timp pana cand m-am apropiat de tastatura, ca urmare a unei alte frici, dar cu bucuria ca am ,,dovedit-o”, fie si partial).

Am ramas cu numeroase temeri, cu multe emotii neexplorate si neasumate, cu multe dileme – cat pentru o viata, dar o alta viata. Ceea ce simt ca am castigat facand terapie este ceea ce a articulat foarte bine un filosof roman: ,,Lupta aceasta de a-ti prinde propriul gand si de a-l formula este o excelenta metoda de a ajunge la tine. A ajunge sa stii ce gandesti presupune un efort iesit din comun. Abia cand devii atent la dificultatea exteriorizarii gandului tau incepi sa te cunosti. E de-ajuns sa te uiti la manuscrisele scriitorilor celebri ca sa vezi cat de deosebiti sunt oamenii si cat de diferit e drumul prin care fiecare ajunge la el” (Alexandru Dragomir, ,,O teza de doctorat la Dumnezeu”).

Din fericire, strabatand acest drum, eu am avut parte si de un ghid priceput, caruia ii multumesc.

Sandplay – un mod psihoterapeutic de acces la inconstient

Sandplay – un mod psihoterapeutic de acces la inconstient

„Deseori mainile vor dezleaga mistere cu care mintea s-a luptat in zadar” C. G. Jung

Sandplay este un instrument utilizat, alaturi de cuvinte, in abordarile psihoterapeutice de profunzime. Scopul sau este accesul la partea inconstienta a mintii umane. Aceasta abordare psiheoterapeutica faciliteaza accesul la vindecare, restructurare si dezvoltare. De asemenea el faciliteaza constientizarea resurselor proprii, care deseori sunt uitate sau ascunse.

Scurt istoric

Plecand de la premiza ca psihicul poseda propria sa capacitate de autovindecare in conditii adecvate, terapia sandplay are la baza teoria psihologica a lui Carl Gustav Jung. Acesata teorie sustine faptul ca oamenii poseda atat un inconstient personal cat si un inconstient colectiv in care sunt pastrate si perpetuate din generatie in generatie anumite arhetipuri reprezentate la nivel simbolic. Metaoda sandplay a fost dezvoltata inca cu 75 de ani in urma de Margaret Lowenfeld si Dora Kalff.

La ce se refera efectiv terapia sandplay?

Materialele utilizate sunt o ladita de dimensiuni standard: 57 * 72 * 7 cm, ce are fundul de culoare albastra si este aproape plina de nisip, apa (daca persoana isi doreste sa utilizeze) si figurine din mai multe registre : mitologie, natura, persoane, animale, vehicule, structuri, obiecte, lupta. Dand nisipul la o parte, coloratura albastra a fundului laditei poate fi utilizata pentru a reprezenta zone de apa. Clientul este incurajat sa utilizeze atat ladita cat si figurinele pentru a isi crea o lume a lui, in nisip, o lume ce corespunde starii sale interne. Terapeutul nu are o agenda, nu ii impune clientului sa faca ceva anume.

Contactul cu nisipul, care are o textura solida insa anumite caracteristici ale lichidelor, cu apa si utilizarea miniaturilor ne readuce pe taramul copilariei, incepand chiar din perioada pre-verbala. Figurinele reprezinta o legatura intre lumea constienta si lumea inconstienta.

Spatiul liber si protejat al laditei de nisip si atmosfera linistita faciliteaza exprimarea tridimensionala a lumii interioare. El sprijina patrunderea prin intermediul imaginatiei in zona inconstienta, locul in care au fost inmagazinate conflicte interne, care astfel isi gasesc rezolvarea, ajutand persoana sa atinga o stare de echilibru si impacare si sa realizeze transformari vindecatoare. Emotiile simtite sunt eliberate intr-un cadru continator, sigur. Aranjarea figurinelor in ladita de nisip poate sa scoata in evidenta calitati, resurse si solutii nebanuite.

Care sunt beneficiile unei astfel de abordari terapeutice?

Rezultatul utilizarii unei astfel de abordari este o eliberare a unor trairi ce uneori sunt greu de exprimat in cuvinte, intr-un spatiu sigur. Metafora si simbolul pot sa si ascunda, dar sa si ajute la scoaterea la suprafata a unor continuturi psihice existente, dar inaccesibile. Mecanismele de aparare sunt scurtcircuitate, traumle, conflictele, zbaterile interioare iesind la iveala si gasindu-si solutie tot in acelasi spatiu.

In cazul traumelor, abordarea cu ajutorul nisipului si jucariilor este una fara durere, ce da insa acces la intelegerea si eliberarea emotionala prin exprimarea suferintei la nivel simbolic. Vindecarea vine din zonele adanci ale psihicului, mai degraba decat din exterior. Flashback-urile si cosmarurile pot lua contur in ladita. Terapeutul il sutine pe client sa contina toate aceste emotii puternice, care cu timpul isi vor pierde din intensitate.

Ca in orice psihoterapie, terapeutul il insoteste pe client in acesata calatorie. Ceea ce este diferit fata de majoritatea abordarilor psihoterapeutice, este faptul ca in sandplay, pentru a descifra tainele psihicului, nu este utilizat doar limbajul, deseori vorbele fiind de prisos.

Cui se adreseaza aceasta metoda psihoterapeutica?

Terapia sandplay poate fi folosita in psihoterapia copiilor si adolescentilor, dar si in psihoterapia adultilor.

Cancerul si suferinta psihologica. Ce putem face pentru a ne echilibra psihic?

Cancerul si suferinta psihologica. Ce putem face pentru a ne echilibra psihic?

Cancerul implica o puternica suferinta psihologica

Pentru multe persoane, un diagnostic precum cancerul este similar cu a fi condamnat la moarte. Boala intra in viata oamenilor si intrerupe brusc curgerea, inducand puternice sentimente de incertitudine si neputinta. Intreg sistemul de repere este zdruncinat, “maine” ne mai fiind sigur ca va exista, situatie in care incertitudinea isi face aparitia. Visele sunt pierdute, iar capacitatea de a face planuri pentru viitor este bulversata atat pentru pacient, cat si pentru membrii familiei lui. Apare neputinta de a prevedea si organiza inclusiv cele mai comune aspecte ale vietii cotidiene si nimic nu mai este ca inainte.

Frica de suferinta si de moarte opreste energia necesara pentru a trai si a te bucura de cotidian. Tocmai acum cand este nevoie de o mobilizare la nivel emotional, pentru a face fata bolii, apar stari de anxietate, depresie, sentimente de vinovatie, perturbari ale somnului, izolare, evitare, iritabilitate, stres si uneori comportamente autodistructive ce interfereaza cu procesul de vindecare.

Dimensiunile existentei sunt afectate: dimensiunea relationala, psihologica, fizica, umana si spirituala

Odata cu inceperea investigatiilor amanuntite apare o stare de anxietate legata de necunoscut, suferinta fiind greu de suportat. Ideea de a fi victima evenimentelor vine adesea impreuna cu o furie puternica indreptata asupra celor din jur, a siesi sau asupra lui Dumnezeu. Sentimentele de angoasa, de disperare, alterneaza cu cele de negare a bolii.

Desi interventia chirurgicala este azi mai putin invalidanta, poate modifica in sens negativ perceptia propriului corp.

Tratamentele medicale in cazul bolii oncologice sunt deseori apasatoare, avand drept consecinta, pe langa oboseala inerenta si efecte asupra propriei identitati: caderea parului, schimbarea corpului si a modului in care este el perceput. In multe cazuri apare o menopouza precoce. Toate acestea sunt aspecte neprevazute, carora bolnavul trebuie sa le faca fata.

Relatia cu persoanele din jur – familia, copiii, partenerul de viata, prietenii, colegii – activeaza emotii contrastante: pe de-o parte dorinta de a-i proteja de contactul cu durerea, de a nu pune presiune si a-i impovara cu diferite sarcini, iar pe de alta parte nevoia de a fi ascultat, inteles si sprijinit.

Odata cu anuntarea diagnosticului, persoana nu mai reuseste sa realizeze sarcinile zilnice, ne mai putand fi mama/tata, sotie/sot, coleg/colega de servici, fiu/fiica ca inainte. Rolurile sociale sunt modificate si deseori pierdute.

Cu aceasta ocazie apar ganduri legate de aspectele efemere ale existentei, constientizari ale modului de a-si privi propria viata si de ceea ce va urma dupa moarte. In general confruntarea cu moartea este foarte provocatoare, este ca si cum “ai privi soarele in fata”, asa cum spunea Irvin Yalom.

Sustinerea psihologica este cheia pentru a trece cat mai usor prin acesata experienta

Sustinerea psihologica a persoanelor care trec prin aceasta experienta de viata, o experienta limita as putea spune, se refera la a avea grija de ele din punct de vedere fizic, dar si a fi alaturi din punct de vedere emotional. Desi in aceste momente ei au nevoie de mai multe persoane in preajma, in mod paradoxal, deseori, intalnesc situatii in care cei din jur se indeparteaza, ne stiind cum sa reactioneze, ce sa le spuna sau ce sa faca. Intalnirea cu moartea nu este simpla pentru nimeni si deseori tindem sa punem cat mai multa distanta in aceasta situatie, tocmai datorita propriilor temeri legate de acest subiect sensibil. Apar deseori dureri si rupturi sufletesti, sentimente de frustrare, vinovatie si dezamagire.

Urmarile acestui “cutremur emotional”, in cele mai multe cazuri, iau doua directii majore: prima se refera la un proces de maturizare, pe care pacientul il parcurge, modul in care el vede viata in general suferind modificari. Cealalta directie este cea in care persoana ramane blocata, traind anuntarea diagnosticului ca pe un punct final al vietii, ca pe un eveniment ce nu are un sens, ca o lupta personala cu soarta.

Sprijinul dat de un specialist in domeniul psiho-oncologiei este, in cele mai multe cazuri, bine venit. In cabinet, psihoterapeutul si pacientul fac o alianta, cautand solutii, atat pentru imbunatatirea calitatii vietii, cat si pentru prelungirea acesteia. Emotiile puternice sunt descarcate, psihoterapeutul avand capacitatea de a le contine, de a fi alaturi de omul din fata lui, atat din punct de vedere emotional, cat si cu informatii legate de boala si de tratament.

Psihoterapia este recomandata atat pacientului, cat si membrilor familiei acestuia, care in cele mai multe cazuri sunt si ei puternic afectati si isi traiesc propria durere.

Sustinerea psihologica se poate face pe tot parcursul bolii, de la anuntarea diagnosticului, la insotirea pe parcursul tratamentului, dar si dupa ce boala a intrat in remisie, pentru ca frica de recidiva ramane si insoteste persoana mult timp apoi. In plus cautarea legaturilor intre declansarea bolii si o suferinta psihica poate reduce cauzele reaparitiei cancerului.