Psihoterapia – lupta de a-ti prinde propriul gand

Psihoterapia – lupta de a-ti prinde propriul gand

Nu stiu daca m-am intalnit devreme sau tarziu cu terapia. Poate ca, asa cum scrie in carti, a fost criza apropierii de 40 de ani cea care a creat contextul potrivit. Oricum, a fost o decizie pe care nu am luat-o usor.

Simteam ca nu-mi mai gasesc locul, profesional si personal vorbind. Ma luptam cu consecintele oboselii cronice, de care devenisem constienta. Parea ca nu o puteam depasi prin micile schimbari pe care le facusem, destul de lent,  in viata mea.

Stiind ca terapia e o autostrada, nu un drum prin cartier, fiindca solicita resurse de tot felul, pe termen lung, ma temeam, totusi, de costurile pe care nu le-as fi putut suporta pana la capat. Si nici nu ma vedeam, ca in caricaturile clasice cu terapeuti, cu nasul in batista, scormonind un trecut pe care eu decisesem, de mult timp, sa il las in eterna obscuritate a uitarii. Se adauga orgoliul de a crede ca sunt destul de analitica si instruita, astfel incat sa am capacitatea de a reflecta si de a trage singura niste concluzii din ceea ce mi se intampla. Dependenta de alta persoana care m-ar fi putut influenta sau manipula era o alta teama.

De ce am ales, in cele din urma, sa merg la terapeut? Imi doream, de vreo zece ani, un copil, care se incapatana sa nu apara. In cautarea unor solutii la aceasta problema, cu incerte cauze medicale, am luat in serios si un posibil blocaj emotional, lupta cu infertilitatea fiind una de intensa uzura, psihica si biologica.

Apoi, imi schimbasem locul de munca si s-a dovedit ca nevoile sau dorintele mele nu corespundeau cu realitatea; se adauga un credit ipotecar impovarator, paralizant prin limitarile financiare la care ma expunea. Pe langa oboseala cronica, au aparut atacurile de panica si senzatia unui ,,gol existential” despre care citisem in filosofie, dar pe care nu-l experimentasem si care era, la randul lui, paralizant.

Langa mine a fost o prietena in care aveam deplina incredere si care m-a ajutat  sa decid, gasind o solutie la fiecare problema pe care o construiam laborios: trebuie sa merg departe de casa, consum timp (cabinetul recomandat era in drumul meu), e costisitor (imi permiteam terapia, fiindca eram intr-o pauza medicala, nu mai incercam niciun tratament), nu cunosc un terapeut bun, in care sa am incredere (il cunostea ea si avea incredere si in terapie, si in terapeut), e o ,,fita”, un moft al celor care nu au prieteni, dar au bani (ea nu era deloc genul ,,fitos” si nici lipsita de prieteni, dar mergea la terapie) etc. etc.

Astfel, am ajuns sa desenez, prima oara ajunsa in cabinet, o tornada in mijlocul careia ma aflam nu precum Dorothy, ci precum un minuscul fir de nisip. Nici macar nu ma gandeam la posibilitatea de a ajunge in vreun Oz,  eram pierduta si sufocata acolo, in mijlocul vartejului…Si da, am avut nevoie si de cutia cu servetele…

A urmat o incursiune in trecut care m-a epuizat, adeseori, prin agresivitatea cu care ma coplesea, desi eu credeam ca ranile sunt deja cicatrizate. Apoi, am experimentat furia si spaima ca trebuie sa revin acolo, sa descopar vinovati, agresori, victime, salvatori etc., desi hotarasem, candva, sa traiesc doar in prezent si in viitor. Numai ca viitorul in care ma proiectam era mai mereu amenintator, iar din prezent voiam sa fug…

Am descoperit ca limba romana are, pentru mine, putine nuante pentru a defini emotii, desi credeam ca ii cunosc binisor vocabularul. Ma irita intrebarea ,,Si cum te simti?”, convinsa ca emotiile nu erau atat de importante, fiind incapabila, deseori, sa le articulez, sa le pun in cuvinte, fiindca, efectiv, nu le ,,pipaiam”, nu le ,,vedeam” – imi erau mai la indemana ideile…Eram in acord cu credinta mea ca viata se traieste lucid, cerebral, iar emotiile trebuie bine stapanite, fiindca, in general, aduc  necazuri, mai ales unei anxioase si introvertite ca mine, fie ea si destul de bine camuflata in specie sociabila.

Am trecut prin frustrarea de a constata ca timpul trece si eu nu gasesc, la minut, solutii punctuale pentru problemele mele si marea transformare-iluminare nu are loc…Prin indoiala ca scormonirea trecutului ar schimba, substantial, prezentul sau viitorul. Prin suferinta provocata de amintiri care ma copleseau prin intensitatea lor emotionala, la care se adauga spaima de a constata ce putere mai are inca trecutul asupra mea. Era ceva din cartile de psihologie in care, onest, nu credeam, dar teoria se scria pe propria piele…

Si descopeream neincetat frici, spaime, de toate marimile si de toate felurile. Atat de multe, incat am inteles cu adevarat replica unui personaj din literatura romana: ,,Cata luciditate, atata drama!” si  mi-am dorit sa nu mai desfac firul in patru, sa nu mai trec prin cabinet, sa nu mai vorbesc verzi si uscate – un discurs pe care il percepeam, adeseori, haotic si obositor si care ma facea sa ma simt slaba si vulnerabila. Imi doream sau aveam nevoie, in schimb, sa … – ideea nu avea continuare, ceata nu se ridicase, drept care ma intorceam in fiecare saptamana in casa pe care, coincidenta semnificativa?, o admirasem deseori, in drumurile mele, datorita balcoanelor si camerelor cu miros de vechi si bunici pe care mi le imaginam, fara sa banuiesc ca voi intra vreodata acolo…

Azi, dupa aproape doi ani, simt ca viata mea s-a aliniat, s-a ,,iluminat”. Sunt insarcinata, mi-am regasit sensul, chiar si partial, in profesia pe care mi-am ales-o, nu imi mai este teama sa raman singura sau sa vorbesc cu mine, dorm mai bine, sunt mai odihnita, mi-am schimbat rutina intr-un fel greu de imaginat cu ceva ani in urma (de exemplu, lenevesc fara sa ma mai simt foarte vinovata, merg la film chiar si in timpul saptamanii, mesageria mea e mai libera etc.) Imi iert mai usor greselile, am identificat niste tipare inconstiente in care ma afund, pe care mi le explic acum si pe care sper sa le depasesc, in timp.

Reusesc sa ofer alternative optimiste, macar verbal, in privinta viitorului, ceea ce il face pe sotul meu sa declare ca am gasit un psiholog bun; deseori, de altfel, a fost cel care mi-a oferit o imagine a schimbarilor prin care treceam, dar pe care eu nu le percepeam, si ma amuza spunandu-mi:,,Asta ti-a spus psihologul sa spui/sa faci!” Ceea ce nu era cazul, dar aveam confirmarea ca, intr-un fel, experienta din cabinet se varsa in viata, fara sa fiu nevoita sa aplic retete invatate pe de rost.

Spun mai des ce simt, plang mai des (ceea ce ma irita, dar ma si elibereaza). Revizitez trecutul si din proprie initiativa (i-am cerut mamei sa-mi povesteasca secvente din copilarie). Am reinceput sa scriu intr-un jurnal, scriu acest bilant – o poveste despre mine, ca fiinta vulnerabila (desi mi-a luat mult timp pana cand m-am apropiat de tastatura, ca urmare a unei alte frici, dar cu bucuria ca am ,,dovedit-o”, fie si partial).

Am ramas cu numeroase temeri, cu multe emotii neexplorate si neasumate, cu multe dileme – cat pentru o viata, dar o alta viata. Ceea ce simt ca am castigat facand terapie este ceea ce a articulat foarte bine un filosof roman: ,,Lupta aceasta de a-ti prinde propriul gand si de a-l formula este o excelenta metoda de a ajunge la tine. A ajunge sa stii ce gandesti presupune un efort iesit din comun. Abia cand devii atent la dificultatea exteriorizarii gandului tau incepi sa te cunosti. E de-ajuns sa te uiti la manuscrisele scriitorilor celebri ca sa vezi cat de deosebiti sunt oamenii si cat de diferit e drumul prin care fiecare ajunge la el” (Alexandru Dragomir, ,,O teza de doctorat la Dumnezeu”).

Din fericire, strabatand acest drum, eu am avut parte si de un ghid priceput, caruia ii multumesc.