Am un copil adolescent. Cum sa il ajut sa aiba mai multa incredere ?

Am un copil adolescent. Cum sa il ajut sa aiba mai multa incredere ?

Nu am incredere ca pot sa fac asta! Nu voi reusi! Nu sunt capabil! Sunt varza!

Acestea sunt fraze intalnite deseori in cabinet. Tineri care se indoiesc de propriile capacitati, care nu indraznesc nici macar sa spere, care nu se pot desprinde din casa parinteasca.

Cum s-a ajuns aici? Ce putem face ca parinti?

Varsta adolescentei este un moment vulnerabil pentru tanarul in devenire, iar asta presupune o atentie speciala și din partea parintilor, rabdare și o capacitate speciala de a dialoga. Nu autoritatea este o solutie atunci cand adolescentul pare sa nu mai asculte, sa raspunda obraznic și sa iși caute, pur și simplu, independenta, prin gesturi nepotrivite. In aceste situatii cooperarea, intelegerea și empatia pot crea acea punte delicata, dar durabila, intre tanar și apropiatii sai.

Personalitatea la aceasta varsta este in plina formare iar stima de sine si imaginea de sine acum se cristalizeaza.

Acordarea increderii, stalp important in construirea stimei de sine a copilului

Este important sa-i aratam adolescentului ca avem incredere in hotararile lui, și mai ales, ca este pregatit pentru viata. Daca tanarul intelege ca parintii nu ii sunt rivali, ci buni aliati, atunci nu va mai fi tentat sa ii infrunte. Intelege, astfel, ca parintii ii pot fi confidenti și prieteni adevarati chiar și in perioada adolescentei, la fel ca in copilarie.

Și pentru ca vorbeam despre incredere, dar și despre incurajare, ele trebuie cultivate, in permanenta. Prin cuvinte, dar, mai ales, prin fapte. Iata cateva sugestii:

  1. Il putem ruga pe adolescent sa rezolve o problema, care, pana acum, era abordata doar de adulti.
  2. Vom evita sa ne laudam ca noi, cand eram de varsta lui, am trecut cu brio prin toate provocarile, fara sa greșim.
  3. Ne consultam cu el intr-o problema serioasa, iar solutia cu care va veni va fi demna de luat in calcul.
  4. Il putem lasa sa se culce la ora stabilita de el.
  5. Apropo, a greși este omenește, inclusiv greșelile copilului intra sub ”influenta” aceluiași dicton. Important e sa invete din esecuri analizand ce nu anume nu a functionat si ce ar putea sa faca astfel incat lucrurile sa iasa bine.

De ce toate acestea și multe alte metode de incurajare? Pentru ca un copil care nu este incurajat este un copil care se va maturiza ghidat de frustrare și de rautate.

Personalitatea unui tanar se construiește armonios prin dragostea și intelegerea parintilor. Un cuvant potrivit, spus intr-o situatie potrivita, cantarește mai mult decat ne putem imagina. Chiar și eșecul trebuie pus intr-o lumina buna, pentru ca el face parte din viata, iar drumurile pe care le deschide sunt, uneori, neașteptate, ba chiar esentiale. Increderea ii ajuta pe adolescenti sa ajunga pe picioarele lor, fara teama și fara ezitari.

Prietena buna a INCREDERII, este RESPECTUL

Ii putem arata respect adolescentului in multe feluri. Prima modalitate este aceea de a nu pune presiune mare asupra sa cu așteptarile noastre uneori exagerate. Daca ii cerem imposibilul, atunci nu ii livram copilului altceva decat frustrari. Va incerca sa se ridice la nivelul pretentiilor noastre cu orice chip. Daca va reusi, ei bine.. perfectionismul este o greutate dificil de dus mai tarziu in viata. Iar daca nu va reuși, se va simti umilit, pentru ca, in sinea lui, știe ca a dezamagit.

Jignirile, reprosurile, ar fi bine sa le uitati. Ele nu fac decat sa il indeparteze si relatia sa se destrame precum o tesatura ce devine din ce in ce mai rara si pana la urma se rupe. Atunci cand umilești copilul, și notiunea de respect dispare.

Uneori credem ca daca ii vom critica, daca le vom face observatie, ei isi vor imbunatati comportamentul. Astfel, deseori ajungem sa ne concentram pe greseli. Cautarea lor amanuntita in gesturile și faptele adolescentului ii va insufla acestuia nesiguranta in tot ceea ce face. Acodati-i respect prin eliminarea acestei obsesii de a vana greșeli.

Este de dorit sa avem deschiderea si rabdarea sa ii ascultam.

Pentru a va veni in ajutor, am realizat un articol in care am adunat cateva ganduri aduse de ei in cabinet – Mesajul unui adolescent catre parinti.

Intr-o perioada in care au parte de noi experiente de viata, in care se simt invadati de emotii puternice si angoasele ii acapareaza, datoria noatra ca parinti este sa le fim alaturi. Sa nu ii lasam sa traverseze singuri apele tulburi ale adolescentei!

Cum se transforma o poveste de dragoste intr-o relatie toxica

Cum se transforma o poveste de dragoste intr-o relatie toxica

Despre dragoste se poate vorbi in mii de feluri si in tot la fel de multe incercari putem sa definim conceptul de relatie perfecta. Insa, cu adevarat greu este sa vorbim despre o reteta garantata a fericirii in doi. De ce? Pentru ca ea nu se se vinde si nici nu se cumpara vreodata. Ea se traieste, se reconstruieste, se simte si se impleteste din intelepciune, respect, incredere, dar si cu ajutorul unui dialog fara bariere.

Dar pana aici drumul in doi este lung, ba chiar anevoios. Unii nu ajung niciodata la destinatia unei relatii fericite. Si stiti de ce? Pentru ca, de multe ori, singuri isi pun picaturi de otrava in ganduri si in replici. E ca si cum ar putea sa traiasca frumos si simplu, dar prefera sa se complice, ar putea sa se iubeasca, dar aleg sa sufere in tacere.

Dintr-o doza de egoism de care sunt mai mult sau mai putin constienti, Romeo si Julieta pornesc la drum cu gandul ca sunt facuti unul pentru celalalt si ca vor construi, impreuna, sentimentul la care ravnesc cel mai mult. Fericirea. Se imbratiseaza, isi soptesc cele mai frumoase cuvinte, rad si cred, pe buna dreptate, ca sunt centrum mundi. La inceput totul pare sa mearga snur, dupa regulile unui scenariu romantic, bine pus la punct, pana cand, in unele cazuri, si doar in unele cazuri, totul se schimba radical. Cei doi ajung sa se priveasca ca si cum unul ar fi proprietatea celuilalt, nu omul pe care ar trebui sa-l asculte, sa-l inteleaga si sa-l iubeasca exact asa cum e. Si exact asa cum l-a privit la Inceput.

Dar ce-i face mai exact sa se indeparteze ? Cum si unde gresesc? Haideti sa luam in discutie cateva situatii! O luam cu inceputul!

Greseala Nr. 1 (Si cea mai des intalnita): Cand dam vina unul pe celalalt pentru propriile emotii… negative

Concret: Sa ne imaginam ca am avut o zi foarte grea la munca. Avem nervii la pamant si credem ca odata ajunsi acasa ne vom recastiga echilibrul. In bratele partenerului toata supararea noastra ar trebui sa dispara ca prin minune. Intram in casa, iar persoana iubita, care vorbeste la telefon, ne imbratiseaza, dar pare destul de prinsa in discutie. Aproape ca nu ne observa. Aflam rapid ca va pleca in oras, cu colegii de munca. Bun…

Brusc ne enervam si incepem sa aruncam cu reprosuri in stanga si in dreapta. Cuvintele taioase parca ne vin pe banda rulanta. Suntem o avalansa de replici inveninate. Ca nu-i pasa de noi, ca este doar o rautate pura la mijloc, ca nu ne sustine in niciun fel. Fara sa-i spunem clar ce gandim, am fi vrut sa anuleze iesirea in oras si sa ne acorde toata atentia dupa care tanjim.

Ce este toxic in acest scenariu? In primul rand, sa dam vina pe partener pentru propriile nostre emotii este, nimic altceva, decat un act de egoism, un exemplu de gestionare defectuoasa a propriilor limite. Sa gasim un tap ispasitor pentru tot ce ni se intampla rau in viata pare la indemana, dar este pagubos, tot pentru noi.

Atunci cand cream un precedent in faptul ca partenerul e mereu vinovat pentru trairile noastre si invers, dezvoltam ceea ce se cheama o relatie de codependenta. Adica fiecare e responsabil de modul in care celalalt se simte.

Cum iesim din criza? Prin asumarea propriilor emotii si prin responsablitatea fata de ceea ce ni se intampla. Nimic nu se face cu forta, asa cum pe nimeni nu putem obliga sa ne inteleaga sau se ne ajute. Se spune ca in viata cu ce mana dai, cu aia primesti. Trebuie sa oferi, inainte a pretinde ceva.

Greseala Nr. 2 Cand tinem scorul irelatie

Concret : Se intampla sa tinem scorul in relatie atunci cand, permanent, caram dupa noi, o condica virtuala. Aici notam, cu grija, toate greselile partenerului de viata, de la Facerea Lumii si pana in prezent 🙂 Ce mesaje a trimis, cui, si de ce, pe cine a iubit inainte, cui i-a zambit, in treacat, la cine sa gandeste acum etc. Totul trecem in condica, dar nu deageaba, ci pentru razbunare. Cutitul trebuie rasucit in rana, ori de cate ori se poate, asa ca sa simta…

Ce este toxic in acest scenariu? Pai e simplu, razbunarea nu e deloc arma inteligentilor, asa ca, daca iti imaginezi ca reprosurile te vor face sa te simti mai bine, sau chiar satisfacut, te inseli amarnic. Vei face mai mult rau decat bine. Presiunea aceasta continua il va indeparta pe partener si, cu putin ghinion, il va pune chiar pe fuga.

Cum iesim din crizaDaca decidem sa trecem peste cele intamplate, mergem mai departe, nu rascolim detaliile toxice, din arhiva. Lasam, cum zicea Ion Creanga, cele bune sa se adune, cele rele sa se spele.

Greseala Nr. 3 Cand intindem capcane celuilalt, doar-doar il prindem cu mata in sac

Concret : Sa spunem ca ne-a deranjat teribil o situatie, sau un gest facut de partenerul nostru. Firesc ar fi sa-i vorbim deschis despre ce anume ne-a deranjat, fara ocolisuri, cuvinte incifrate sau apropo-uri. Nu este cazul sa batem saua sa priceapa iapa, si totusi o facem. Mai mult decat atat, apropo-urile au si un ton sarcastic, doar-doar o sa deranjam si o sa scoatem ce vrem de la celalalt.

Ce este toxic in acest scenariu? In primul rand, lipseste in totalitate comunicarea deschisa. Accesam apropourile pentru ca asa, teoretic, ne este mai usor sa ne exprimam furia fara teama de a fi judecati.

Cum iesim din criza? Nimic mai simplu. Vorbim deschis, fara cortina despre tot ce ne nemultumeste. Ocolisurile ne complica existenta si in viata de zi cu zi, dar si in relatie.

Greseala Nr. 4 Cumparam daruri ca sa uitam de conflicte

Concret: Avem o cearta in familie, ne simtim vinovati pentru ce am facut, vrem sa ne impacam jumatatea? Poate am fost infideli sau a spus vorbe usturatoare? Decidem atunci sa cumparam un cadou, fie o bijuterie, fie o calatorie in destinatii de poveste care sa ne scoata basma curata.

Ce este toxic in acest scenariu? Efectul este de scurta durata, bucuria adusa de surpriza cadoului se consuma in cateva minute, dar dezamagirea certurilor anterioare si problemele nerezolvate raman exact la fel. Cu prima ocazie, neitelegerile se vor relua. Intr-un fel sau altul, unul dintre parteneri se va astepta sa fie amagit cu daruri la fiecare problema, aparuta, iar celalalt ca fiecare greseala poate fi rascumparata cu ceva scump.

Care este solutia ? Problemele trebuie urgent discutate, nu ascunse, analizate si rezolvate la cald, fara premii de consolare. CHEIA STA IN CUVANT!

Am descris patru scenarii in care povestile de dragoste se pot transforma in relatii toxice. Pot fi si altele, insa cert este faptul ca armonia se poate strica la fel de repede pe cat am creat-o daca inlocuim dialogul liber cu presupunerile, abordarea directa si analiza conflicului cu apropo-urile si razbunarea.

Iubirea inseamna libertate, nu limitare si supunere, iubirea inseamna sa fii tu insuti in cea mai frumoasa forma pe care nici nu o banuiai ca o ai. Daca ar fi altfel, ar mai fi iubire?!?

Psihoterapia – lupta de a-ti prinde propriul gand

Psihoterapia – lupta de a-ti prinde propriul gand

Nu stiu daca m-am intalnit devreme sau tarziu cu terapia. Poate ca, asa cum scrie in carti, a fost criza apropierii de 40 de ani cea care a creat contextul potrivit. Oricum, a fost o decizie pe care nu am luat-o usor.

Simteam ca nu-mi mai gasesc locul, profesional si personal vorbind. Ma luptam cu consecintele oboselii cronice, de care devenisem constienta. Parea ca nu o puteam depasi prin micile schimbari pe care le facusem, destul de lent,  in viata mea.

Stiind ca terapia e o autostrada, nu un drum prin cartier, fiindca solicita resurse de tot felul, pe termen lung, ma temeam, totusi, de costurile pe care nu le-as fi putut suporta pana la capat. Si nici nu ma vedeam, ca in caricaturile clasice cu terapeuti, cu nasul in batista, scormonind un trecut pe care eu decisesem, de mult timp, sa il las in eterna obscuritate a uitarii. Se adauga orgoliul de a crede ca sunt destul de analitica si instruita, astfel incat sa am capacitatea de a reflecta si de a trage singura niste concluzii din ceea ce mi se intampla. Dependenta de alta persoana care m-ar fi putut influenta sau manipula era o alta teama.

De ce am ales, in cele din urma, sa merg la terapeut? Imi doream, de vreo zece ani, un copil, care se incapatana sa nu apara. In cautarea unor solutii la aceasta problema, cu incerte cauze medicale, am luat in serios si un posibil blocaj emotional, lupta cu infertilitatea fiind una de intensa uzura, psihica si biologica.

Apoi, imi schimbasem locul de munca si s-a dovedit ca nevoile sau dorintele mele nu corespundeau cu realitatea; se adauga un credit ipotecar impovarator, paralizant prin limitarile financiare la care ma expunea. Pe langa oboseala cronica, au aparut atacurile de panica si senzatia unui ,,gol existential” despre care citisem in filosofie, dar pe care nu-l experimentasem si care era, la randul lui, paralizant.

Langa mine a fost o prietena in care aveam deplina incredere si care m-a ajutat  sa decid, gasind o solutie la fiecare problema pe care o construiam laborios: trebuie sa merg departe de casa, consum timp (cabinetul recomandat era in drumul meu), e costisitor (imi permiteam terapia, fiindca eram intr-o pauza medicala, nu mai incercam niciun tratament), nu cunosc un terapeut bun, in care sa am incredere (il cunostea ea si avea incredere si in terapie, si in terapeut), e o ,,fita”, un moft al celor care nu au prieteni, dar au bani (ea nu era deloc genul ,,fitos” si nici lipsita de prieteni, dar mergea la terapie) etc. etc.

Astfel, am ajuns sa desenez, prima oara ajunsa in cabinet, o tornada in mijlocul careia ma aflam nu precum Dorothy, ci precum un minuscul fir de nisip. Nici macar nu ma gandeam la posibilitatea de a ajunge in vreun Oz,  eram pierduta si sufocata acolo, in mijlocul vartejului…Si da, am avut nevoie si de cutia cu servetele…

A urmat o incursiune in trecut care m-a epuizat, adeseori, prin agresivitatea cu care ma coplesea, desi eu credeam ca ranile sunt deja cicatrizate. Apoi, am experimentat furia si spaima ca trebuie sa revin acolo, sa descopar vinovati, agresori, victime, salvatori etc., desi hotarasem, candva, sa traiesc doar in prezent si in viitor. Numai ca viitorul in care ma proiectam era mai mereu amenintator, iar din prezent voiam sa fug…

Am descoperit ca limba romana are, pentru mine, putine nuante pentru a defini emotii, desi credeam ca ii cunosc binisor vocabularul. Ma irita intrebarea ,,Si cum te simti?”, convinsa ca emotiile nu erau atat de importante, fiind incapabila, deseori, sa le articulez, sa le pun in cuvinte, fiindca, efectiv, nu le ,,pipaiam”, nu le ,,vedeam” – imi erau mai la indemana ideile…Eram in acord cu credinta mea ca viata se traieste lucid, cerebral, iar emotiile trebuie bine stapanite, fiindca, in general, aduc  necazuri, mai ales unei anxioase si introvertite ca mine, fie ea si destul de bine camuflata in specie sociabila.

Am trecut prin frustrarea de a constata ca timpul trece si eu nu gasesc, la minut, solutii punctuale pentru problemele mele si marea transformare-iluminare nu are loc…Prin indoiala ca scormonirea trecutului ar schimba, substantial, prezentul sau viitorul. Prin suferinta provocata de amintiri care ma copleseau prin intensitatea lor emotionala, la care se adauga spaima de a constata ce putere mai are inca trecutul asupra mea. Era ceva din cartile de psihologie in care, onest, nu credeam, dar teoria se scria pe propria piele…

Si descopeream neincetat frici, spaime, de toate marimile si de toate felurile. Atat de multe, incat am inteles cu adevarat replica unui personaj din literatura romana: ,,Cata luciditate, atata drama!” si  mi-am dorit sa nu mai desfac firul in patru, sa nu mai trec prin cabinet, sa nu mai vorbesc verzi si uscate – un discurs pe care il percepeam, adeseori, haotic si obositor si care ma facea sa ma simt slaba si vulnerabila. Imi doream sau aveam nevoie, in schimb, sa … – ideea nu avea continuare, ceata nu se ridicase, drept care ma intorceam in fiecare saptamana in casa pe care, coincidenta semnificativa?, o admirasem deseori, in drumurile mele, datorita balcoanelor si camerelor cu miros de vechi si bunici pe care mi le imaginam, fara sa banuiesc ca voi intra vreodata acolo…

Azi, dupa aproape doi ani, simt ca viata mea s-a aliniat, s-a ,,iluminat”. Sunt insarcinata, mi-am regasit sensul, chiar si partial, in profesia pe care mi-am ales-o, nu imi mai este teama sa raman singura sau sa vorbesc cu mine, dorm mai bine, sunt mai odihnita, mi-am schimbat rutina intr-un fel greu de imaginat cu ceva ani in urma (de exemplu, lenevesc fara sa ma mai simt foarte vinovata, merg la film chiar si in timpul saptamanii, mesageria mea e mai libera etc.) Imi iert mai usor greselile, am identificat niste tipare inconstiente in care ma afund, pe care mi le explic acum si pe care sper sa le depasesc, in timp.

Reusesc sa ofer alternative optimiste, macar verbal, in privinta viitorului, ceea ce il face pe sotul meu sa declare ca am gasit un psiholog bun; deseori, de altfel, a fost cel care mi-a oferit o imagine a schimbarilor prin care treceam, dar pe care eu nu le percepeam, si ma amuza spunandu-mi:,,Asta ti-a spus psihologul sa spui/sa faci!” Ceea ce nu era cazul, dar aveam confirmarea ca, intr-un fel, experienta din cabinet se varsa in viata, fara sa fiu nevoita sa aplic retete invatate pe de rost.

Spun mai des ce simt, plang mai des (ceea ce ma irita, dar ma si elibereaza). Revizitez trecutul si din proprie initiativa (i-am cerut mamei sa-mi povesteasca secvente din copilarie). Am reinceput sa scriu intr-un jurnal, scriu acest bilant – o poveste despre mine, ca fiinta vulnerabila (desi mi-a luat mult timp pana cand m-am apropiat de tastatura, ca urmare a unei alte frici, dar cu bucuria ca am ,,dovedit-o”, fie si partial).

Am ramas cu numeroase temeri, cu multe emotii neexplorate si neasumate, cu multe dileme – cat pentru o viata, dar o alta viata. Ceea ce simt ca am castigat facand terapie este ceea ce a articulat foarte bine un filosof roman: ,,Lupta aceasta de a-ti prinde propriul gand si de a-l formula este o excelenta metoda de a ajunge la tine. A ajunge sa stii ce gandesti presupune un efort iesit din comun. Abia cand devii atent la dificultatea exteriorizarii gandului tau incepi sa te cunosti. E de-ajuns sa te uiti la manuscrisele scriitorilor celebri ca sa vezi cat de deosebiti sunt oamenii si cat de diferit e drumul prin care fiecare ajunge la el” (Alexandru Dragomir, ,,O teza de doctorat la Dumnezeu”).

Din fericire, strabatand acest drum, eu am avut parte si de un ghid priceput, caruia ii multumesc.

Sandplay – un mod psihoterapeutic de acces la inconstient

Sandplay – un mod psihoterapeutic de acces la inconstient

„Deseori mainile vor dezleaga mistere cu care mintea s-a luptat in zadar” C. G. Jung

Sandplay este un instrument utilizat, alaturi de cuvinte, in abordarile psihoterapeutice de profunzime. Scopul sau este accesul la partea inconstienta a mintii umane. Aceasta abordare psiheoterapeutica faciliteaza accesul la vindecare, restructurare si dezvoltare. De asemenea el faciliteaza constientizarea resurselor proprii, care deseori sunt uitate sau ascunse.

Scurt istoric

Plecand de la premiza ca psihicul poseda propria sa capacitate de autovindecare in conditii adecvate, terapia sandplay are la baza teoria psihologica a lui Carl Gustav Jung. Acesata teorie sustine faptul ca oamenii poseda atat un inconstient personal cat si un inconstient colectiv in care sunt pastrate si perpetuate din generatie in generatie anumite arhetipuri reprezentate la nivel simbolic. Metaoda sandplay a fost dezvoltata inca cu 75 de ani in urma de Margaret Lowenfeld si Dora Kalff.

La ce se refera efectiv terapia sandplay?

Materialele utilizate sunt o ladita de dimensiuni standard: 57 * 72 * 7 cm, ce are fundul de culoare albastra si este aproape plina de nisip, apa (daca persoana isi doreste sa utilizeze) si figurine din mai multe registre : mitologie, natura, persoane, animale, vehicule, structuri, obiecte, lupta. Dand nisipul la o parte, coloratura albastra a fundului laditei poate fi utilizata pentru a reprezenta zone de apa. Clientul este incurajat sa utilizeze atat ladita cat si figurinele pentru a isi crea o lume a lui, in nisip, o lume ce corespunde starii sale interne. Terapeutul nu are o agenda, nu ii impune clientului sa faca ceva anume.

Contactul cu nisipul, care are o textura solida insa anumite caracteristici ale lichidelor, cu apa si utilizarea miniaturilor ne readuce pe taramul copilariei, incepand chiar din perioada pre-verbala. Figurinele reprezinta o legatura intre lumea constienta si lumea inconstienta.

Spatiul liber si protejat al laditei de nisip si atmosfera linistita faciliteaza exprimarea tridimensionala a lumii interioare. El sprijina patrunderea prin intermediul imaginatiei in zona inconstienta, locul in care au fost inmagazinate conflicte interne, care astfel isi gasesc rezolvarea, ajutand persoana sa atinga o stare de echilibru si impacare si sa realizeze transformari vindecatoare. Emotiile simtite sunt eliberate intr-un cadru continator, sigur. Aranjarea figurinelor in ladita de nisip poate sa scoata in evidenta calitati, resurse si solutii nebanuite.

Care sunt beneficiile unei astfel de abordari terapeutice?

Rezultatul utilizarii unei astfel de abordari este o eliberare a unor trairi ce uneori sunt greu de exprimat in cuvinte, intr-un spatiu sigur. Metafora si simbolul pot sa si ascunda, dar sa si ajute la scoaterea la suprafata a unor continuturi psihice existente, dar inaccesibile. Mecanismele de aparare sunt scurtcircuitate, traumle, conflictele, zbaterile interioare iesind la iveala si gasindu-si solutie tot in acelasi spatiu.

In cazul traumelor, abordarea cu ajutorul nisipului si jucariilor este una fara durere, ce da insa acces la intelegerea si eliberarea emotionala prin exprimarea suferintei la nivel simbolic. Vindecarea vine din zonele adanci ale psihicului, mai degraba decat din exterior. Flashback-urile si cosmarurile pot lua contur in ladita. Terapeutul il sutine pe client sa contina toate aceste emotii puternice, care cu timpul isi vor pierde din intensitate.

Ca in orice psihoterapie, terapeutul il insoteste pe client in acesata calatorie. Ceea ce este diferit fata de majoritatea abordarilor psihoterapeutice, este faptul ca in sandplay, pentru a descifra tainele psihicului, nu este utilizat doar limbajul, deseori vorbele fiind de prisos.

Cui se adreseaza aceasta metoda psihoterapeutica?

Terapia sandplay poate fi folosita in psihoterapia copiilor si adolescentilor, dar si in psihoterapia adultilor.

Cancerul si suferinta psihologica. Ce putem face pentru a ne echilibra psihic?

Cancerul si suferinta psihologica. Ce putem face pentru a ne echilibra psihic?

Cancerul implica o puternica suferinta psihologica

Pentru multe persoane, un diagnostic precum cancerul este similar cu a fi condamnat la moarte. Boala intra in viata oamenilor si intrerupe brusc curgerea, inducand puternice sentimente de incertitudine si neputinta. Intreg sistemul de repere este zdruncinat, “maine” ne mai fiind sigur ca va exista, situatie in care incertitudinea isi face aparitia. Visele sunt pierdute, iar capacitatea de a face planuri pentru viitor este bulversata atat pentru pacient, cat si pentru membrii familiei lui. Apare neputinta de a prevedea si organiza inclusiv cele mai comune aspecte ale vietii cotidiene si nimic nu mai este ca inainte.

Frica de suferinta si de moarte opreste energia necesara pentru a trai si a te bucura de cotidian. Tocmai acum cand este nevoie de o mobilizare la nivel emotional, pentru a face fata bolii, apar stari de anxietate, depresie, sentimente de vinovatie, perturbari ale somnului, izolare, evitare, iritabilitate, stres si uneori comportamente autodistructive ce interfereaza cu procesul de vindecare.

Dimensiunile existentei sunt afectate: dimensiunea relationala, psihologica, fizica, umana si spirituala

Odata cu inceperea investigatiilor amanuntite apare o stare de anxietate legata de necunoscut, suferinta fiind greu de suportat. Ideea de a fi victima evenimentelor vine adesea impreuna cu o furie puternica indreptata asupra celor din jur, a siesi sau asupra lui Dumnezeu. Sentimentele de angoasa, de disperare, alterneaza cu cele de negare a bolii.

Desi interventia chirurgicala este azi mai putin invalidanta, poate modifica in sens negativ perceptia propriului corp.

Tratamentele medicale in cazul bolii oncologice sunt deseori apasatoare, avand drept consecinta, pe langa oboseala inerenta si efecte asupra propriei identitati: caderea parului, schimbarea corpului si a modului in care este el perceput. In multe cazuri apare o menopouza precoce. Toate acestea sunt aspecte neprevazute, carora bolnavul trebuie sa le faca fata.

Relatia cu persoanele din jur – familia, copiii, partenerul de viata, prietenii, colegii – activeaza emotii contrastante: pe de-o parte dorinta de a-i proteja de contactul cu durerea, de a nu pune presiune si a-i impovara cu diferite sarcini, iar pe de alta parte nevoia de a fi ascultat, inteles si sprijinit.

Odata cu anuntarea diagnosticului, persoana nu mai reuseste sa realizeze sarcinile zilnice, ne mai putand fi mama/tata, sotie/sot, coleg/colega de servici, fiu/fiica ca inainte. Rolurile sociale sunt modificate si deseori pierdute.

Cu aceasta ocazie apar ganduri legate de aspectele efemere ale existentei, constientizari ale modului de a-si privi propria viata si de ceea ce va urma dupa moarte. In general confruntarea cu moartea este foarte provocatoare, este ca si cum “ai privi soarele in fata”, asa cum spunea Irvin Yalom.

Sustinerea psihologica este cheia pentru a trece cat mai usor prin acesata experienta

Sustinerea psihologica a persoanelor care trec prin aceasta experienta de viata, o experienta limita as putea spune, se refera la a avea grija de ele din punct de vedere fizic, dar si a fi alaturi din punct de vedere emotional. Desi in aceste momente ei au nevoie de mai multe persoane in preajma, in mod paradoxal, deseori, intalnesc situatii in care cei din jur se indeparteaza, ne stiind cum sa reactioneze, ce sa le spuna sau ce sa faca. Intalnirea cu moartea nu este simpla pentru nimeni si deseori tindem sa punem cat mai multa distanta in aceasta situatie, tocmai datorita propriilor temeri legate de acest subiect sensibil. Apar deseori dureri si rupturi sufletesti, sentimente de frustrare, vinovatie si dezamagire.

Urmarile acestui “cutremur emotional”, in cele mai multe cazuri, iau doua directii majore: prima se refera la un proces de maturizare, pe care pacientul il parcurge, modul in care el vede viata in general suferind modificari. Cealalta directie este cea in care persoana ramane blocata, traind anuntarea diagnosticului ca pe un punct final al vietii, ca pe un eveniment ce nu are un sens, ca o lupta personala cu soarta.

Sprijinul dat de un specialist in domeniul psiho-oncologiei este, in cele mai multe cazuri, bine venit. In cabinet, psihoterapeutul si pacientul fac o alianta, cautand solutii, atat pentru imbunatatirea calitatii vietii, cat si pentru prelungirea acesteia. Emotiile puternice sunt descarcate, psihoterapeutul avand capacitatea de a le contine, de a fi alaturi de omul din fata lui, atat din punct de vedere emotional, cat si cu informatii legate de boala si de tratament.

Psihoterapia este recomandata atat pacientului, cat si membrilor familiei acestuia, care in cele mai multe cazuri sunt si ei puternic afectati si isi traiesc propria durere.

Sustinerea psihologica se poate face pe tot parcursul bolii, de la anuntarea diagnosticului, la insotirea pe parcursul tratamentului, dar si dupa ce boala a intrat in remisie, pentru ca frica de recidiva ramane si insoteste persoana mult timp apoi. In plus cautarea legaturilor intre declansarea bolii si o suferinta psihica poate reduce cauzele reaparitiei cancerului.

Pin It on Pinterest