de Cristina Zamfir | apr. 3, 2018 | Anxietate, depresie, dependență
Multe persoane se confruntă în viaţa adultă cu efectele unor traume pe care le-au trăit în copilărie. De la neglijare, abandon sau divorţul părinţilor până la abuz fizic, sexual sau moartea unei persoane apropiate, toate acestea au un impact important asupra psihicului. De multe ori, ele se adună ca nişte mărgele într-un şirag, care atârna greu în viaţa adultă. La cel mai mic semn- un miros, un sunet, o simţire sau vederea unui obiect – persoana ce a trecut printr-o traumă în copilărie poate retrăi acele clipe de coşmar.
Deseori este mai uşor să ne ascundem sau să fugim decât să înfruntăm trăirile ce ne copleşesc. Psihicul face acest lucru în mod inconştient pentru a se proteja de o durere puternică, căreia nu i-ar putea face faţă. Se luptă pentru a se distanţa, pentru a-şi menţine echilibrul.
Care este impactul traumei timpurii asupra persoanei adulte?
Stări de anxietate
Trauma are un impact atât asupra felului în care ne percepem pe noi înşine, dar şi asupra modului cum îi vedem pe cei din jur. De cele mai multe ori, lumea este percepută ca fiind un spaţiu periculos, contactul cu oamenii generând disconfort sau chiar stări de anxietate. Anxietatea se referă la trăirea unei frici, fără a conştientiza o cauză anume ce generează această emoţie. În corp este resimţită o stare de tensiune constantă. Suntem într-o alertă continuă, aşteptând la fiecare pas că ceva rău să se întâmple, aşa cum s-a întâmplat în trecut.
Atacuri de panică
Atunci când anxietatea atinge pragul maxim, apar atacurile de panică. Cea mai mică situaţie stresantă poate genera stări de colaps în care frica de moarte sau de a fi părăsit devine copleşitoare. În aceste condiţii, întreaga viaţă a persoanei este afectată. Activităţi simple pentru majoritatea oamenilor, precum mersul la servici sau la cumpărături, cer un efort care de multe ori este insuportabil. Şi toate acestea pentru a evita retrăirea unui nou atac de panică. De multe ori nici sprijinul celor din jur nu mai este de ajuns.
Agorafobie
Dacă aceste stări persistă, persoana nu mai iese din casă, îşi reduce drastic activitatea şi în cele din urmă se izolează. Putem vorbi în această situaţie despre anxietate socială. Retragerea totală din viaţa cotidiană poate aduce vinovăţie, milă sau compasiune. Cei din jur pot fi furioşi, judecând aspru această atitudine sau, din contră, pot să îşi ofere ajutorul.
Atitudini pasiv-agresive
În multe cazuri agresivitatea este reprimată şi resentimentele sunt ţinute pentru sine, persoana încercând să evite astfel conflictele. Cauza principală este frică de a fi respins sau criticat. Poate apărea o atitudine pasiv agresivă, care implică sarcasmul, tăcerea sau bârfa.
A fi victima unei traume ne face să ne obişnuim cu acest rol. A fi compătimit sau a fi deseori în centrul atenţiei, ne aduce o stare de confort. În acest context, când rămânem singuri ne simţim neputincioşi, abandonaţi, în derivă. Ca nişte copii fără apărare în căutarea unui părinte. Dependenţi de acesta. Cei care au suferit o traumă în copilărie se simt de multe ori în mai mare siguranţă primind ordine. A lua singuri decizii devine o provocare. Vor asculta şi se vor supune, simţindu-se protejaţi şi degrevaţi de responsabilitatea unei decizii. Vor depinde de cei din jur.
Rezolvarea repercursiunilor traumei stă tocmai în confruntarea cu amintirile şi trăirile chinuitoare. Este de dorit însă ca aceasta să se realizeze în spaţiul protejat al cabinetului de psihoterapie, alături de o persoană pregătită să conţină fricile, furia, tristeţea şi durerea.
Photo by Eve Tu on Unsplash
de Cristina Zamfir | oct. 21, 2017 | Cuplu, familie, relație
Fiecare isi doreste o iubire de poveste… Sa te indragostesti este un lucru fabulos. Simti fluturi in stomac, apoi o bucurie inexplicabila te invaluie cu totul, esti convins ca lumea este a ta si ca persoana de langa tine este iubitul/ iubita din vis. Suntem atrasi de omul de langa noi, de gesturile sale, de parfumul din par, de soaptele pe care le rosteste cu delicatete. Incepem sa iubim aceasta fiinta care raspunde, pe rand, la toate asteptarile noastre.
De multe ori, barbatii sunt atrasi nebuneste de chipul iubitei in care se oglindesc, parca, in acelasi timp, pasiunea si puritatea, dragostea si provocarea inceputului de relatie. Un portret suficient de inspirat cat sa si-l doreasca toata viata.
Numai ca din obisnuinta, confort sau pur si simplu prea multe griji, fata visurilor se transforma intr-o femeie mult prea serioasa, prea prinsa intre oalele cu mancare, schimbatul scutecelor, stersul podelelor si maratonul cumparaturilor. Uita sa-si parfumeze parul cum o facea la inceput, sa poarte rochia preferata a sotului, sau sa-l alinte cu soapte de dragoste. Si atunci vine acest dor al barbatului de iubita de la inceput. Incepe sa o caute, in toate si peste tot, cu infrigurare, printre amintiri, sau in prezent, printre alte femei. Si aici intervine infidelitatea.
Am facut tot acest preambul pentru ca aud, destul de des la cabinet, afirmatii din partea femeilor de genul: ”Nu inteleg nimic. Am avut grija de copii, a avut ce si-a dorit de mancare, casa e mereu curata, hainele au fost calcate. Ce mai vroia de la mine? Cum de s-a putut uita in alta parte? Unde am gresit?”
Ei bine, a ignorat tocmai micile detalii care coloreaza viata si stimuleaza interesul barbatului de langa ea. A uitat sa il mai surprinda si sa fie ea insasi, cea de la inceputul relatiei.
Cum ar putea sa-l recucereasca o femeie pe sotul sau? Iata cateva idei foarte simple care ar putea fi aplicate si de cele mai ocupate sotii si mame:
- In primul rand, va puteti aminti ce v-a atras la el in prima instanta si va puteti concentra pe aceste aspecte. Cand v-ati intalnit prima oara cu partenerul vostru, poate ca l-ati privit ca pe un print, era absolut atragator si fermecator prin simpla sa prezenta. De ce nu l-ati vedea in aceeasi lumina si acum? V-au fascinat atunci zambetul, tunsoarea, hainele, dar si gesturile lui sau poate simtul umorului? V-ati simtit confortabil in preajma lui, l-ati privit ca pe un barbat adevarat, autentic si puternic? Poate ca a ramas la fel! Va puteti face si o lista cu toate celelalte calitati care v-au cucerit la inceput. Va vor motiva! Puteti sa il priviti cu ochii unei persoane indragostite, lasand defectele deoparte, cel putin pentru o perioada.
- Poate este momentul sa il laudati si sa ii multumiti. Gandindu-va la aspectele lui pozitive, va va fi mai usor sa-i scoateti in evidenta calitatile, verbalizandu-le. Ii puteti spune ce admirati la el. Aveti in vedere si ceea ce face pentru dumneavoastra si pentru familie. Puteti sa fiti recunoscatoare pentru tot ceea ce va daruieaste si renuntati la zgarcenie cand vine vorba de cuvantul MULTUMESC! “Multumesc ca mi-ai dus masina la reparat” , “Multumesc pentru ca te gandesti la mine,”sau “Imi place faptul ca petreci timp cu copiii”. Iata cateva dintre afirmatiile care pot aduce imbunatatiri spectaculoase in relatia de cuplu!
- Cum ar fi sa il lasati sa fie barbat si sa il tratati in consecinta? Daca face diferite treburi in casa, ii puteti permite sa le faca in stilul si in ritmul lui. A-i arata cum sa faca anumite lucruri, a-i da sfaturi legate de cum sa parcheze, pe unde sa o ia ca sa ajungeti la destinatie intr-o calatorie cu masina, iar asta in loc sa apreciati faptul ca ati ajuns cu bine la destinatie, pot fi moduri in care ii transmiteti ca nu este destul de bun pentru voi.
- Daca isi doreste sa faceti anumite activitati impreuna, cum ar fi sa mergeti la un concert, la o cina, sa va uitati la un film, ii puteti face pe plac si va puteti bucura de timpul petrecut impreuna. Daca se intampla sa nu fie chiar pe placul dumneavoastra ar fi de dorit sa nu va aratati dezamagirea sau nemultumirea in mod vehement.
- Ar fi de dorit sa nu il tratati ca pe un copil. Am vazut femei care isi critica barbatul de fata cu alte persoane. Bineinteles, puteti sa nu fiti de acord cu ceea ce face sotul, nimeni nu e perfect, insa ar fi de preferat sa ii spuneti toate acestea intre patru ochi. De ce sa-l puneti intr-o postura stanjenitoare? O relatie de dragoste si de respect reciproc nu cuprinde si episoadele de circ. Observatiile facute intr-un cadru intim, si nu la modul imperativ pot fi mai eficiente.
- Surprizele sunt placute! Dupa ani si ani de casnicie este posibil ca rutina se instaleaze daca nu intervenim. In locul pasiunii, apare, destul de comod, blazarea. Insa, a face ceea ce nu se asteapta, poate da un suflu nou relatiei. Este un mod de a il impresiona. Asa ca, in acest context puteti sa va imbracati pentru el, de dragul vostru, dar si al lui. Puteti purta bluza lui preferata. Din cand in cand puteti imbraca ceva mai provocator, fie ca este vorba despre o rochie sau o lenjerie.
- Si, inca ceva! Foarte important! Va puteti bucura de sex? Deseori inainte de casatorie viata sexuala era incitanta. Dupa un timp insa grijile zilnice, stresul, rutina aduc oboseala si plictiseala. Va puteti gandi la ceea ce v-a atras la el la inceput. Puteti citi de asemenea articole legate de acest subiect si puteti discuta deschis despre ceea ce va place fiecaruia. Cum sa il multumiti, dar si cum sa fiti si dumneavoastra multumita.
Uitati de impresia gresita ca odata casatoriti nimic nu se va intampla si ca totul va merge ca la inceput, doar asa, din inertie. E importanta implicarea. Teoria potrivit careia celalalt este “al meu” si ar trebui sa ma ia asa cum sunt, cu bune si cu rele, sa ma suporte si sa imi fie alaturi, nu este tocmai benefica.
Cum vedeti aceste sugestii ? Ati trecut printr-o experienta similara? Puteti impartasi cu cititorii parerea legata de acest articol mai jos. Astept cu interes comentarii pe acest subiect. Pe curand!
de Cristina Zamfir | oct. 5, 2017 | Copil, adolescent, parenting
In ultimul timp ma confrunt tot mai des cu intrebarea: “Am hotarat sa divortam! Cum ar fi mai bine sa anuntam copiilor aceasta decizie astfel incat sa fie cat mai putin afectati ?”
Aud adesea despre parinti care fac din anuntulul divortului o misiune dificila, cu rezultate dezastruoase. Unii aleg sa trimita scrisori cu vestea, altii dau un telefon pentru confirmarea despartirii. In cele mai complicate cazuri, unii parinti decid sa nu spuna nimic. Tin totul pentru ei, iar perioada de tacere o fixeaza pe un termen nelimitat. Insa mai devreme sau mai tarziu, copilul va afla vestea fie de la o vecina, de la un prieten de familie, fie de la o ruda apropiata. O astfel de ruptura si schimbare brusca intre cei doi parinti nu poate trece neobservata. Unii copii isi dau seama, singuri, dupa o vreme ca mama nu mai locuieste cu tata, iar motivul este unul dintre cele mai triste. S-au despartit! Si nu pot accepta simplu aceasta realitate.
Cum vi se par aceste posibilitati de a vorbi copiilor despre divortul vostru? Considerati ca sunt modalitati sanatoase pentru a da o asa veste unui copil ?
Le spunem sau nu le spunem copiilor despre divort?
Multi parinti sunt de parere ca daca vor ascunde adevarul si vor musamaliza o realitate neplacuta, dar certa, vor reusi in felul acesta sa-si apere copilul de trauma divortului. In mod inconstient, copilul simte ceea ce se intampla in jurul sau. El va va cere socoteala tocmai cand veti considera ca totul este sub control. Daca lucrurile clare nu sunt puse in cuvinte, in timp, copilul ajunge sa nu mai aiba incredere in intuitia sa. Va fi bulversat in viata adulta, iar consecintele apar acolo unde nu te astepti si cand nu te astepti.
Iata de ce, o discutie deschisa pe tema divortului ii va confirma copilului exact ceea ce el simtea de ceva vreme. Realitatea descrisa in cuvinte, insotita de explicatii, exemple si emotii devine una mai umana. Iar acceptarea divortului, mai usoara pentru cel mic.
Evident, anuntarea despartirii este un moment sensibil, iar divortul este dureros nu doar pentru copii, ci si pentru ceilalti membrii familiei. In cele mai numeroase cazuri, parintii sunt furiosi unul pe altul si doresc sa se razbune. Din nefericire, deseori aleg sa puna copilul la mijloc in acest joc al orgoliilor. Il monteaza pe cel mic impotriva celuilalt parinte. In acest context ii sunt furnizate detalii defaimatoare la adresa tatalui sau a mamei. Sunt si cazuri in care copilul este transformat intr-un mesager, neplatit si fara vina, in comunicarea dintre cei doi adulti.
Pare greu de imaginat, insa deseori parintii prinsi in divort nu se mai gandesc la copii sau la binele lor si fac asta fara sa isi dea seama. Traiesc drama lor sentimentala, din unghiuri diferite si atat. Se gandesc la deceptia in sine, la ratare si razbunare fara sa se mai intrebe oare ce este in inima copilului lor, cum suporta el scenele in care mama si tata se cearta continuu si isi spun cuvinte jignitoare cand alta data isi sopteau- Te iubesc?!
Parintii divortati care uita din inertia evenimentelor ca cel care sufera cel mai mult este copilulul lor, vor fi uimiti ca, la un moment dat, cel mic o sa inceapa sa minta, sa se izoleze, sa abuzeze de medicamente sau substante interzise sau sa aiba rezultate tot mai slabe la invatatura. Aceste comportamente reflecta tocmai faptul ca, intr-un moment in care avea maxima nevoie de atentie, de intelegere si chiar de explicatii sincere, a fost neglijat. Nu a reusit sa isi exprime trairile si temerile, care inchise in interiorul sufeltului sau, il macina.
Cum dam vestea?
Iata de ce a vorbi copilului despre divort este o modalitate prin care parintii dau un exemplu de maturitate, de intelepciune si de asumare. Copilul ar trebui sa auda despre divort de la parintii lui. Este de dorit ca discutia sa fie purtata fata in fata, indiferent cat de greu ar fi. In cazul in care sunt implicati mai multi copii puteti face un consiliu de familie. Sa spuneti direct ca mariajul vostru nu mai poate continua si ca, din diferite motive, nu veti mai sta impreuna, poate fi un adevar mai usor de acceptat pentru minorii implicati in drama voastra.
Ar fi preferabil sa ne gandim inainte la un plan de discutie si sa alegem cuvintele cu grija. Ele oricum vor cadea ca un bumerang, dar putem sa le alegem pe cele care dor mai putin.
Putem incepe prin a le vorbi despre trecutul cuplului ca unul ce a debutat cu dragoste, cu proiecte comune, a continuat cu nasterea copilului si apoi cu infuntarea unor dificultati, care au condus la instrainare. Deseori copilului ii este prezentata doar partea plina de durere a mariajului, generata de deceptie, nu si partea de poveste fericita pe care au trait-o la inceput.
Ar fi bine ca adultii sa fie pregatiti sa le raspunda copiilor la intrebari, fara a se invinovati unul pe altul. De dorit este sa isi prezinte divortul ca pe o decizie luata in urma unor discutii indelungate. Ca parintii au incercat sa gaseasca sursa problemei si chiar sa o rezolve. Merita subliniat si faptul ca decizia nu a fost luata de pe o zi pe alta. Existau probleme de ceva vreme si ca cei doi adulti au incercat impreuna sa le rezolve.
Este momentul in care cel mic are nevoie de asigurarea ca cei doi parinti ii vor fi in continuare alaturi. Ca vor continua sa il iubeasca. In mod cert, ii vor fi mama si tata, pentru totdeauna.
A da detalii concrete asupra faptelor ce au dus la despartire, desi poate parea o dovada a transparentei si a dialogului fara bariere, uneori nu este cea mai buna solutie. De multe ori se ajunge la delicata situatie a invinuirilor : “Mama ta m-a inselat”, “Tatal tau bea foarte mult si nu il mai suport”, etc. Este o situatie care e bine sa fie evitata cu tact.
In cele mai multe cazuri, situatia se va stabiliza abia dupa un an sau doi de la separare. In toata aceasta perioada, dar si mai tarziu, cuvintele vor fi cele definitorii si nu doar pentru copii, cat si pentru fostii soti. Reprosurile, acuzatiile, regretele nu-si au locul. Sa nu va mirati daca, in timp, copilul va cere, din nou, sa primeasca explicatii despre motivul separarii parintilor, iar atunci nu va sfiiti sa reluati subiectul cu delicatete si rabdare.
Ce atitudine este mai potrivita?
Atitudinea persoanei care “a luat” decizia este importanta. De obicei acesta are doua posibilitati.
- Responsabilizarea- imi voi asuma aceasta situatie. Nu il voi face pe partenerul meu sa plateasca pentru ceea ce a facut. Vreau sa apar, in fata copilului, ca o persoana responsabila care incearca sa treaca peste ceea ce i s-a intamplat
- Victimizarea- nu am meritat ceea ce mi s-a intamplat. Este o alegere usoara pentru celalalt, insa dificila pentru mine. Partenerul este responsabil de separare.
Ultima este o atitudine usoara, ea nu implica nici un efort, dar consecindele sunt nedorite. Pozitia de victima presupune ca sotul sau sotia se se concentreze pe propria suferinta si sa dea vina pe celalalt. Dimpotriva, responsabilizarea este o pozitie dificila, dar e si cea mai justa. Ea cere mai mult efort. Este necesara o distantare de suferinta traita. Implica curaj si evolutie personala.
Din pacate, de multe ori copilul se simte vinovat pentru decizia de divort a parintilor. Este bine sa il ajutam sa inteleaga ca nu el este cauza pentru care cei doi adulti au decis sa se desparta. Ce i se spune unui copil legat de motivele despartirii nu este foarte relevant. Cel mic simte destul de bine care este adevarul.
Pana la urma despartirea este, desi poate suna dur, rezultatul unei “morti” a acelei dorinte de a fi impreuna. Cand iubirea nu mai este sau s-a transformat in ceva toxic, obositor, apare idea de separare.
Reactia copilului poate fi diferita fata de ceea ce ne asteptam noi. Unii copii par indiferenti si spun ca se asteptau la acest anunt. Altii se arata suparati sau chiar agresivi pentru ca si-ar fi dorit sa ii faca pe parinti sa se razgandeasca. Uneori copilul este deceptionat si tacut. Unii vor mai multe detalii. Altii, pe de alta parte, nu vor sa dezbata subiectul mai amanuntit. Daca discutia este scurta, parintii pot propune o revenire asupra subiectului cu alta ocazie. Aceasta alegere ii va oferi celui mic un moment de respiro in care sa proceseze singur vestea.
Alte detalii despre divort si impactul lui asupra copiilor le puteti citi in articolul „A fi parinte dupa divort, cum sa ne purtam cu copiii”.
Asadar, este important sa tinem cont de sensibilitatea fiecaruia, sa fim atenti si sa ne adaptam atitudinea la reactia copilului.
de Cristina Zamfir | oct. 2, 2017 | Cuplu, familie, relație
În ziua de astăzi avem impresia că timpul trece tot mai repede. Viaţa zboară şi vrem să ne bucurăm la maximum de ea. Oportunităţile sunt din ce în ce mai variate şi parcă nu am vrea să ratăm niciuna dintre ele.
Pe de altă parte, când intrăm într-o relaţie de cuplu şi ne asumăm acest lucru din iubire, ne gândim că va fi pentru totdeauna. Ne dorim de la celălalt să ne fie în acelaşi timp prieten, suflet pereche, iubit, amant, cel mai bun părinte pentru copiii noştri. Un întreg al dragostei şi respectului. Omul cu care să zâmbim, de la care primim un sfat bun şi o îmbrăţişare, alături de care să ne bucurăm şi putem să fim noi înşine, în orice situaţie. Cu toate aceastea, nu multe cupluri se bucură de o aşa compatibilitate perfectă, aş putea spune chiar imposibilă. Iar mai târziu, tocmai lipsa ei îşi va spune cuvântul. Mai ales când se vor ivi situaţii în care va fi nevoie de răbdare şi de înţelepciune.
Căsnicia, în esenţa ei, este cea care ne dă un sentiment de ancorare, de stabilitate, de continuitate, de predictibilitate, de siguranţă şi de confort. Ea dă un sens vieţii.
Odată cu apariţia copilului relaţia de cuplu se schimbă…
La apariţia unui copil, căci acesta este pentru unii un prim prag sensibil, atenţia părinţilor începe să se distribuie diferit. Şi asta mai ales în culturile occidentale, în care a fi o mamă sau un tată bun înseamnă să petreci mult timp cu copilul. Relaţia de cuplu păleşte deseori ca importanţă în faţă relaţiei parentale. În consecinţă, partenerii de cuplu încep să nu îşi mai vorbească aşa cum o făceau înainte, nu mai au timp pentru intimitatea lor, se neglijează, pentru că în centrul atenţiei este cel mic.
Nemulţumiri pe plan sexual
Dacă mai luăm în calcul şi faptul că în lumea modernă petrecem din ce în ce mai mult timp la locul de muncă, începem să înţelegem de ce cuplurile fericite sunt din ce în ce mai dificil de găsit. Partenerii îşi petrec tot mai puţin timp împreună, vacanţele în doi ajung o raritate, la fel ca şi „ieşirile” cu prietenii din trecut. În acest context relaţiile intime devin din ce în ce mai rare şi mai nesatisfăcătoare.
Infidelitatea ca o lipsă de validare
După mulţi ani de căsnicie, uneori, se întâmplă să nu mai vedem calităţile persoanei de alături. Considerăm că celălalt ne aparţine într-un anumit fel odată ce căsătoria s-a înfăptuit. Apare o obişnuinţă să ne fie alături, devine ca un dat. Nu mai vedem sacrificiile pe care le face pentru familie şi nici calităţile pe care le are.
Chiar, în unele cazuri, defectele încep să ne orbească. Relaţia devine toxică. Neglijenţa, răceala, tăcerea, neimplicarea, critica ajung să fie chiar mai nocive decât o problemă apărută în cadrul intim. Atunci când ne simţim ignoraţi, nedoriţi, neiubiţi, ne dăm seama că, într-un fel sau altul, nu mai avem lucruri în comun.
Uităm să mai facem complimente, să îi facem o surpriză, să îi spunem vorbe de dragoste sau să avem gesturi tandre. În acest cadru apare o nevoie de a fi văzut, de a fi apreciat, pe care uneori partenerul o caută în altă parte.
Ei, bine, se pare că tocmai în acest cadru, cu sincope de intimidate şi de atenţie, se instalează şi infidelitatea. Acolo unde nu mai există iubire, atracţie sexuală, plăcerea de a dialoga sau de a petrece timp cu persoana de lângă tine, poate încolţi şi această dorinţă de a evada din cadrul familial. Perspectiva că undeva, în altă parte, e cineva care te înţelege mai bine, te ascultă şi te iubeşte mai mult, devine tot mai palpabilă.
Infidelitatea ca dependentă
Sunt şi cazuri în care sexualitatea este o dependenţă. Printre cauze se pot număra un dezechilibru biochimic sau un abuz în copilărie. Actul sexual devine un mod prin care persoană îşi descarcă o tensiune psihică. Ideile obsesive invadează mintea. Întâlnirea cu pornografia sau întreţinerea de relaţii sexuale fără o conectare emoţională sunt modalităţi prin care îşi pot recăpăta echilibrul psihic, descărcând anxietatea. Dependenţa de sex este asemănătoare celorlalte dependenţe – de droguri, de alcool, de jocuri de noroc, etc.
Infidelitatea ca răzbunare
Uneori infidelitatea poate apărea şi din dorinţa de răzbunare. Poate că ne-am simţit răniţi şi vrem să îl facem pe partener să simtă şi el durere la rândul său. Vrem să plătim uneori cu aceeaşi monedă.
Dar mai nou…
Aş vrea să menţionez însă aici faptul că observ o schimbare a sensului infidelităţii în ultimul timp.Întâlnesc persoane care au fost fidele foarte mult timp. Deodată, însă, hotărăsc să înşele. Şi mă întreb de ce? Ce le face să îşi pună în pericol căsnicia şi familia?
Întâlnesc din ce în ce mai des situaţii în care infidelitatea apare şi în cuplurile în care totul, aparent, merge bine. Cei doi parteneri funcţionează ca o pereche, ca o familie, iar viaţa sexuală este la fel ca înainte. Dacă ar fi să privim din exterior, am jura că partenerii au o relaţie perfectă, care va dura până la adânci bătrâneţi.
Motivul ar fi că în relaţie pierdem o parte din noi. De fiecare dată când facem o alegere, sau când câştigam ceva, pierdem altceva. Mai exact, când decidem să ne schimbăm locul de muncă, renunţăm la vechiul job. Când ne hotărâm să avem copii, pierdem ceva în viaţa de cuplu. Când ne decidem să intrăm într-o relaţie, pierdem libertatea de a avea mai mulţi parteneri, de a profita de oportunităţile ce apar sau de a fi noi înşine, fără niciun fel de inhibiţie. Şi toate vin în contradicţie cu teoria modernă conform căreia trebuie să trăim clipa!
Trăieşte clipa
Nevoia aceasta se acutizează şi pentru că, de ce nu, în ultimii ani ne dorim din ce în ce mai mult o satisfacţie imediată. Lumea din zilele noastre nu doar ne ajută, dar ne şi încurajează în acest sens. Tehnologia ne sprijină să ne îndeplinim, repede şi uşor, nevoile şi dorinţele. Societatea de consum vine în întâmpinarea noastră. Fie că ne dorim un produs sau o experienţă, pe toate le putem obţine doar cu un click. Ne place să simţim această senzaţie de satisfacţie imediată, pe loc, acum, aici. Fără alte explicaţii sau îndatoriri sau mustrări de conştiinţă. Ajungem să trăim, în anumite clipe, egoismul în deplinătatea lui.
Ideea că avem o singură viaţă şi că trebuie trăită la cote maxime apare tot mai des. Şi atunci când această fericire promovată peste tot, discutată oriunde, prezentată în filme şi române nu este şi în căsnicia noastră, ce facem? Unde şi cum o găsim, pentru că această dorinţă, fie că recunoaştem sau nu, ea există. Unii dintre noi ne dedicăm în totalitate rolului de părinte sau muncii. Ne îngrijim de propria persoană, călătorind, petrecând tot mai mult timp cu prietenii. Cheltuim bani pe lucruri uneori inutile şi scumpe. Investim tot ce avem în propriul ego. Însă sunt şi cazuri în care pur şi simplu, oamenii îşi caută satisfacţia în alte relaţii.
sau a lupta cu moartea…
Trecerea de la vreau să fiu fericit, la merit să fiu fericit este uneori bruscă. Să fie oare, până la urmă, frica de moarte, dar şi disperarea de a atinge satisfacţia cu orice chip, cele care ne duc spre infidelitate? Până la urmă sexualitatea este legată de pasiune şi adrenalină, de satisfacţie, descătuşare şi detaşare. Ea ne face să ne simţim vii. Ajungem să tânjim după o aventură care să ne permită această stare de dezinhibare. Pentru că cel puţin în viziunea noastră, ne-am propus să fim mai liberi şi mai aproape de noi aşa cum ne ştiam şi credem că asta ar putea fi o cale. Oare?!
O relaţie extraconjugală ne permite toate aceste lucruri rapid şi fără obligaţii. Nu ne mai simţim judecati de partenerul de moment, nu mai avem aşteptări atât de mari şi implicit, nici dezamăgiri. Infidelitatea ajunge, pe termen scurt, să ne satisfacă o dorinţă pentru nou, o nevoie de surpriză, de curiozitate pentru necunoscut, de mister.
Atenţie însă!
Relaţia dintre doi parteneri este ca o ţesătură. Vorbele spuse la nervi, diferite comportamente, acţiuni şi atitudini, unele reacţii impulsive devin nişte găuri. Ţesătura începe să se destrame. Rupturile sunt greu, uneori imposibil de reparat. Chiar dacă partenerii încearcă, pe cât posibil să mai cârpească materialul iubirii lor şi să meargă mai departe, el se răreşte tot mai mult şi uneori se rupe. Este de dorit ca înainte să facem sau spunem anumite lucruri, să facem un pas înapoi. Să ne gândim la consecinţe, să facem alegeri în mod conştient.
Ce este cel mai bine pentru propria relaţie, decide fiecare. În ultimul timp despărţirea, dar şi infidelitatea sunt căi tot mai des întâlnite. Din ce în ce mai multe persoane aflate în acest impas în cuplu aleg nu să repare, ci să renunţe. Abandonează la tot ce au construit până atunci şi aleg să o ia de la zero. Pare mai uşor să constuiesti ceva nou decât să repari ceva vechi. Uneori poate este bine, alteori poate nu. Cine poate şti? Cine poate judeca? Odată aleasă o cale nu poţi afla ce găseai pe drumul celalat…
Articolele următoare se vor referi la câteva detalii mărunte prin care femeile şi bărbaţii pot contribui la crearea unei iubiri de poveste.
de Cristina Zamfir | sept. 25, 2017 | Copil, adolescent, parenting
De la familia ideala la ruptura…
O familie ideala! Cred ca la asta visam fiecare dintre noi atunci cand ne intalnim jumatatea si hotaram sa ne casatorim. Spunem DA in fata altarului si incercam sa vedem in ochii omului de langa noi filmul fericirii noastre. Un film in care scenariul este scris de noi, iar intamplarile vor fi traite, pe rand, tot de noi. Zi de zi, secunda cu secunda. Dar este nevoie de incredere si de rabdare. Pana la urma nu totul este roz. Sa fim constienti de la bun inceput ca vor veni si momente de incercare in viata de cuplu, inseamna sa fim cu picioarele pe pamant. Cu cat pregatirea este mai atenta, cu atat relatia va fi mai solida. Sunt insa si situatii in care ea, casnicia, se va destrama. Asta atunci cand cei doi parteneri vor fi luati prin surprindere de o serie de intamplari solicitante, ne putandu-le face fata.
De cele mai multe ori, nasterea unui copil aduce in casa tinerilor o mare bucurie. Sunt parinti, asa cum au sperat, si au toate motivele sa meaga mai departe. Se presupune ca relatia de cuplu devine mai solida ca niciodata. Dar, venirea pe lume a unui copil poate sa aduca si numeroase schimbari pentru care nu toata lumea este pregatita. Sotii trec prin momente diferite de ceea ce isi imaginau la inceput, unele dintre ele prea putin anticipate. Partenerii incep sa isi petreaca din ce in ce mai putin timp impreuna, iar atentia lor se va indrepta tot mai mult spre cel mic. Vor uita uneori sa isi spuna un cuvant frumos sau sa se sustina cand le este mai greu. Cand mai apar si alti copii, distantarea deja instalata intre parteneri, se transforma, uneori, într-o ruptură. O ruptura atat de mare incat nu mai este nimic de facut.
In acest context, din ce in ce mai multe cupluri prefera sa divorteze. Unul sau ambii parteneri aleg sa isi traisca viata bucurandu-se de ea. Doresc sa isi redobandeasca libertatea, cea pe care cred ca au pierdut-o odata cu mariajul. Fie ca este vorba despre libertatea de actiune, cea sexuala sau cea financiara, este cert ca vor să le recastige. Asa ca suporta tot mai greu reprosurile celuilalt si recunosc, intr-un final, ca iubirea care i-a legat la inceput, nu mai exista. Ajung sa-si declare ca nici dorinta nici motivatia de a fi un cuplu, sau de a convietui nu mai exista. Și nici nu vor incerca sa le recapete.
Ce se intampla cu copiii…
In tot acest tablou al unei rupturi iminente, asortata cu reprosuri de tot felul, cei care sufera cel mai mult sunt copiii. Martorii fara vina ai unui context nefericit.
Chiar daca sotii nu sunt constienti de acest aspect, copiii simt, mai bine ca oricine, legatura dintre parinti. Ei isi dau seama cand cei doi sunt despartiti, și nu neaparat in realitatea concreta, ci si numai in plan emotional. O privire rece face cat o mie de cuvinte, iar copiii pot descifra rapid aceste subtilitati. Chiar daca nu li se explica in cuvinte ceea ce se petrece ei simt. A le spune ca totul este bine nu face decat sa le induca o stare de confuzie.
Relatia parintilor, reusita sau nu, ajunge un model pe care copiii, adesea, il vor copia in propria lor viata. A da un exemplu de cuplu care nu este tocmai sanatos este un lucru pe care cei doi parteneri si-l asuma.
Desi, atat parintii cat si copiii trec prin incercari dificile in timpul unui divort, adevarata provocare este de a atenua pe cat posibil suferinta tuturor celor implicati, dar in special a celor mici. Este o sarcina delicata pentru toata lumea. Universul devine necunoscut si ingrijorator atat pentru parinti cat si pentru copii.
De cele mai multe ori, decizia de separare este urmata de o perioada marcata de conflicte, deceptii, tristete si uneori chiar disperare. La aceasta se adauga uneori aparitia unui nou partener. Comunicarea intre cei doi parinti este, de cele mai multe ori, defectuoasa, iar uneori lipseste cu desavarsire. In locul ei apar lipsa de discernamant si impulsivitatea.
Deseori se intampla ca cei implicati sa intre intr-o spirala negativa din care nu mai pot iesi decat foarte greu.
Ce putem face in acest context….
În aceste momente se impune abordarea situatiei cu maturitate. În primul rând, copiii ar trebui sa fie tinuti cat mai departe de conflictul parintilor. Scenele de gelozie, de frustrare si angoasa este de dorit sa se desfasoare in afara privirilor celor mici. Pana la urma disputele sunt intre adulti. Este treaba lor sa gestioneze conflictul, sa ajunga la pace fara copiii, ca martori.
De asemnea, ar fi ideal ca dupa divort ambii parinti sa fie prezenti in viata copilului, in special pentru sanatatea psihica a acestuia. Asta inseamna ca parintele cu care copilul a ramas sa ii permita celuilalt parinte sa petreaca timp cu fiul/fiica lui atat in vacante, cat si in cadrul unor vizite, iesiri in oras, petreceri.
Pentru binele copiilor, este esential ca parintii sa treaca peste furii, gelozii, invinuiri sau reprosuri. Cheia este o colaborare, o armonizare a parerilor si a valorilor, dar si o buna organizare. O atitudine sanatoasa este acea in care parintele nu isi denigreaza fostul partener de cuplu in fata copiilor. A favoriza relatia celor mici cu celalalt parinte este un aspect esential pentru buna lui dezvoltare ulterioara.
La aparitia copiilor cei doi parteneri traiesc un sentiment de uniune ca parinti, de multumire si de mandrie. Ideal ar fi ca aceste trairi sa ii anime pe cei doi parteneri divortati si dupa despartire, in rolul de parinti ai copilului, un rol care va ramane vesnic.
Reglarea situatiei din punct de vedere juridic este un alt aspect de luat in seama. Puteti cere sfatul unui mediator. Avand experienta in astfel de situatii, mediatorul isi va spune opinia luand in calcul situatii ce pot aparea pe termen lung. Astfel vor fi evitate luptele intre avocati ce sunt, inevitabil epuizante,lungi si costisitoare.
Copiii nu inteleg ce presupune un divort. Adesea, cei din jur nu se preocupa sa le explice ce se intampla si la ce ar trebui sa se astepte. Fie ca cei doi parinti sunt absorbiti de propriile trairi, fie deseori presupun ca cei mici stiu deja toate acestea. Neglijeaza sa vorbeasca cu ei, sa le explice in cuvinte simple cum va continua viața lor, ce elemente de noutate vor fi si cum le vor suporta mai usor.
Parintii nu au acces la gandurile din mintea si trairile din sufletul copilului. Este bine ca la orice intrebare a copilului sa i se raspunda cu calm si cu rabdare. In viitor el va avea incredere sa puna si alte intrebari.
Este de dorit ca minorii sa stie diferenta dintre angajamentul dintre soti care nu e unul definitiv, spre deosebire de cel de parinte care e pe viata. Daca parintii se despart asta nu inseamna ca si copiii se vor desparti definitiv de unul dintre parinti sau de ambii. A ii asigura pe cei mici ca mama si tata vor fi mereu alaturi de ei aduce mai multa liniste in sufletul copiilor.
Este important sa afle ca divortul este raul cel mai mic, un rau necesar asemanator unei operatii in care este inlaturata o parte de tesutul bolnav. Desi operatia e dureroasa, ea este singura cale catre vindecare, catre o viata mai buna, mai sanatoasa, uneori mai sigura.
Iata de ce copiii nu ar trebui lasati sa fantasmeze la o impacare, desi, ei o vor face involuntar. Ar fi de preferat sa nu primeasca motive in acest sens.
Cel mai benefic pentru copii, in special daca sunt mici, este sa ramana in casa in care au trait si sa nu se mute. Schimbarea locuintei, care vine odata cu plecarea din familie a unuia dintre parinti, este și mai greu de suportat de catre copii. Orice alte schimbari venite odata cu divortul, cum ar fi mutarea la o scoala noua, ar fi bine sa fie evitate, pentru ca ele nu aduc decat un plus de stres copiilor.
Tot de o atitudine matura tine ca cei doi parinti sa isi asume despartirea. In acest context anuntarea deciziei copiilor este un subiect sensibil pe care il voi dezbate intr-un articol ulterior.
Asa cum nu exista parintele perfect, nu exista nici atitudinea perfecta in situatia divortului. Putem insa observa, analiza, ce anume ajuta si ce anune pune in dificultate o dezvoltare armonioasa a copilului. In acest context puteti cere sfatul unui psihoterapeut.
Psihoterapia ii ajuta pe parinti sa isi impartaseasca emotiile pe care le traiesc, furia, tristetea, dezamagirea, durerea. In urma demersului terapeutic, intensitatea acestora scade, iar parintele se poate ocupa mai bine de copii.
Astfel, cei mici nu vor mai fi impovarati cu trairile adultilor. Vor invata, la randul lor, ca orice problema isi poate gasi o solutionare, prin tact, diplomatie si dialog, dupa modelul celor mari.
Photo by Tim Mossholder on Unsplash
Pagina 4 din 7« First«...23456...»Last »
