de Cristina Zamfir | mart. 16, 2019 | Dezvoltare personală
Gândirea pozitivă – un concept des întâlnit în ultimii ani…“Vezi partea plină a paharului!”, “Gândurile îţi crează realitatea”, “Gândeşte pozitiv!” sunt afirmaţii din ce în ce mai mult folosite. De la “The secret” până la “You can heal your life”, filmele motivaţionale ne arată cum să utilizăm afirmaţiile şi gândurile pozitive pentru a ne schimba viaţa, pentru a obţine ceea ce ne dorim, pentru a fi fericiţi.
După părerea mea, de multe ori gândirea pozitivă chiar ajută. Am trăit asta pe propria piele! Am avut în trecut reuşite pe care le-am pus pe seama puterii “magice” a gândului. Dacă analizăm mai în amănunt, Placebo are rezultate în 60-70% din cazuri.
Avantaje:
Care sunt beneficiile acestui mod de funcţionare psihică? Cercetătorii vorbesc despre o îmbunătăţire a stării fizice şi psihice în general, despre creşterea imunităţii şi despre un somn mai liniştit. La nivel psihic putem observa o creştere a încrederii în propriile forţe şi o speranţă mai mare că lucrurile nu sunt atât de grele sau/şi grave precum par. Putem vorbi de reducerea stresului şi, până la urmă, despre o viaţă mai îndelungată.
Soluţii precum meditaţia, minfulness sau a ne focusa pe “partea plină a paharului”, toate acestea sunt la mare modă în zilele noastre. Tehnici cum ar fi a aduna într-un borcan notiţe legate de experienţele pozitive întâmplate pe parcursul zilei şi a le vizualiza lunar sau anual pot fi utile până la un anumit punct. A ne gândi cu recunoştinţă la ceea ce avem deja, la persoanele care ne înconjoară, ne sunt alături şi ne încurajează, la experienţele frumoase trăite în viaţă, reprezintă o cale prin care putem deveni mai împăcaţi şi mai mulţumiţi cu noi înşine şi cu lumea.
Limite:
Însă exita şi limite. Aşa cum spunea un lector la un moment dat, dacă ne gândim că mâine ne vom trezi şi vom vedea o bicicleta- cadou în faţa casei, asta de cele mai multe ori nu se va întâmpla. Sau… să ne imaginăm că aţi fost diagnosticat cu o boală gravă. Un prieten află şi vă spune: “O să fie bine! Nu te mai îngrijora”. Cum vă simţiţi?
Iată câteva gânduri pe care le am, legate de acest subiect:
1. Desprinderea de realitate
În multe cazuri persoanele ajung să ignore realitatea. Devin manipulate de vise şi nu mai văd ceea ce li se întâmplă cu adevărat. De exemplu, am văzut persoane cu diferite boli grave, care se imaginau sănătoase şi refuzau tratamentul medical, fie că este vorba despre o operaţie sau de a lua nişte medicamente. Nu mai vorbesc despre foarte des întâlnitele cazuri în care medicina alternativă este folosită exclusiv, de multe ori fără succes;
2. Ignorarea emoţiilor
Un alt aspect este cel legat de o detaşare de trăirile reale. Emoţiile “negative” au şi ele rolul lor! Frica, furia, invidia sau tristeţea ne ajută să ne mobilizăm, să ne protejăm, să supravieţuim. Dacă nu sunt trăite, de cele mai multe ori acestea rod pe interior. Descărcarea tensiunii psihice va avea loc prin mijloace dintre cele mai uimitoare şi, de cele mai multe ori, nesănătoase. Ca o consecinţă a celor de mai sus, întâlnesc în cabinet deseori somatizări, simptome depresive, atacuri de panică, dependenţe, violenţă sau gândire obsesivă;
3. A trăi în prezent este deseori mai important decât a realiza vise
Când avem vise măreţe putem obţine realizări de succes. Însă de multe ori nu le putem face pe toate. O viaţă cu sacrificii devine câteodată o viaţă nefericită. A alerga doar după rezultate poate deveni frustrant şi obositor. Îţi pui ochelari de cal, nu vezi decât realizarea obiectivelor, ignori restul şi mai târziu regreţi că nu te-ai bucurat de călătorie. O viaţă trăită “din suflet” aduce de cele mai multe ori beneficii mai mari;
4. Gândirea nu este echivalentă cu acţiunea
Momentele de creativitate sunt cele în care suntem destinşi, în care visăm cu ochii deschişi. Însă, dacă nu acţionăm în consecinţă, visele rămân vise, planurile mor pe hârtie. Are loc o mobilizare iniţială, dar apoi, de multe ori, intervine amânarea şi delăsarea;
5. Eşecul şi criza duc la mobilizare
Gândirea pozitivă implică a căuta semne ale reuşitei, mai degrabă decât a identifica greşelile şi eşecurile. Deseori evităm eşecul pentru că ne face să ne simţim prost. Însă tocmai acele trăiri incorfortabile ne pot da energia de a ne mobiliza. Ieşim din zona de confort şi căutăm soluţii.
De cele mai multe ori zicala “un şut în fund e un pas înainte” se aplică cu succes;
6. Voinţa deseori nu este de ajuns
În multe cazuri între ceea ce visezi şi punctul în care eşti este o prăpastie imensă. O gândire pragmatică, bazată pe analiza paşilor de urmat pentru atingerea obiectivelor este absolut necesară. Concentrarea pe fiecare etapă în parte, mai mult decât pe obiectiv în sine, are rolul ei;
7. Gândirea pozitivă dă iluzia unui control
Gadirea pozitivă ne face să credem că mintea e motorul schimbării în viaţă. Însă realitatea este că mintea dă un sens lucrurilor care se întâmplă deja. Putem vedea partea plină sau partea goală a paharului. Putem interpreta acelaşi eveniment din mai multe puncte de vedere. Eşecul ne poate pune la pământ, ne poate împiedica să evoluăm sau îl putem vedea ca pe o provocare care ne mobilizează.
Iluzia controlului este periculoasă. Bineînţeles, multe realizări depind de noi, însă nu numai. Oricând poate inteveni ceva neprevăzut. Dacă credem că putem controla orice, la primul semn neaşteptat, vor apărea dezamăgiri puternice, durere, poate agăţare şi chiar blocaje.
În concluzie, părerea mea este că gândirea pozitivă aduce nenumărate beneficii, însă este de dorit să avem în vedere şi capcanele în care putem cădea.
Adevărata fericire vine dintr-o linişte interioară – a fi mutumit cu ceea ce eşti şi cu ceea ce ai deja în viaţă.
de Cristina Zamfir | apr. 3, 2018 | Anxietate, depresie, dependență
Multe persoane se confruntă în viaţa adultă cu efectele unor traume pe care le-au trăit în copilărie. De la neglijare, abandon sau divorţul părinţilor până la abuz fizic, sexual sau moartea unei persoane apropiate, toate acestea au un impact important asupra psihicului. De multe ori, ele se adună ca nişte mărgele într-un şirag, care atârna greu în viaţa adultă. La cel mai mic semn- un miros, un sunet, o simţire sau vederea unui obiect – persoana ce a trecut printr-o traumă în copilărie poate retrăi acele clipe de coşmar.
Deseori este mai uşor să ne ascundem sau să fugim decât să înfruntăm trăirile ce ne copleşesc. Psihicul face acest lucru în mod inconştient pentru a se proteja de o durere puternică, căreia nu i-ar putea face faţă. Se luptă pentru a se distanţa, pentru a-şi menţine echilibrul.
Care este impactul traumei timpurii asupra persoanei adulte?
Stări de anxietate
Trauma are un impact atât asupra felului în care ne percepem pe noi înşine, dar şi asupra modului cum îi vedem pe cei din jur. De cele mai multe ori, lumea este percepută ca fiind un spaţiu periculos, contactul cu oamenii generând disconfort sau chiar stări de anxietate. Anxietatea se referă la trăirea unei frici, fără a conştientiza o cauză anume ce generează această emoţie. În corp este resimţită o stare de tensiune constantă. Suntem într-o alertă continuă, aşteptând la fiecare pas că ceva rău să se întâmple, aşa cum s-a întâmplat în trecut.
Atacuri de panică
Atunci când anxietatea atinge pragul maxim, apar atacurile de panică. Cea mai mică situaţie stresantă poate genera stări de colaps în care frica de moarte sau de a fi părăsit devine copleşitoare. În aceste condiţii, întreaga viaţă a persoanei este afectată. Activităţi simple pentru majoritatea oamenilor, precum mersul la servici sau la cumpărături, cer un efort care de multe ori este insuportabil. Şi toate acestea pentru a evita retrăirea unui nou atac de panică. De multe ori nici sprijinul celor din jur nu mai este de ajuns.
Agorafobie
Dacă aceste stări persistă, persoana nu mai iese din casă, îşi reduce drastic activitatea şi în cele din urmă se izolează. Putem vorbi în această situaţie despre anxietate socială. Retragerea totală din viaţa cotidiană poate aduce vinovăţie, milă sau compasiune. Cei din jur pot fi furioşi, judecând aspru această atitudine sau, din contră, pot să îşi ofere ajutorul.
Atitudini pasiv-agresive
În multe cazuri agresivitatea este reprimată şi resentimentele sunt ţinute pentru sine, persoana încercând să evite astfel conflictele. Cauza principală este frică de a fi respins sau criticat. Poate apărea o atitudine pasiv agresivă, care implică sarcasmul, tăcerea sau bârfa.
A fi victima unei traume ne face să ne obişnuim cu acest rol. A fi compătimit sau a fi deseori în centrul atenţiei, ne aduce o stare de confort. În acest context, când rămânem singuri ne simţim neputincioşi, abandonaţi, în derivă. Ca nişte copii fără apărare în căutarea unui părinte. Dependenţi de acesta. Cei care au suferit o traumă în copilărie se simt de multe ori în mai mare siguranţă primind ordine. A lua singuri decizii devine o provocare. Vor asculta şi se vor supune, simţindu-se protejaţi şi degrevaţi de responsabilitatea unei decizii. Vor depinde de cei din jur.
Rezolvarea repercursiunilor traumei stă tocmai în confruntarea cu amintirile şi trăirile chinuitoare. Este de dorit însă ca aceasta să se realizeze în spaţiul protejat al cabinetului de psihoterapie, alături de o persoană pregătită să conţină fricile, furia, tristeţea şi durerea.
Photo by Eve Tu on Unsplash
de Cristina Zamfir | oct. 21, 2017 | Cuplu, familie, relație
Fiecare isi doreste o iubire de poveste… Sa te indragostesti este un lucru fabulos. Simti fluturi in stomac, apoi o bucurie inexplicabila te invaluie cu totul, esti convins ca lumea este a ta si ca persoana de langa tine este iubitul/ iubita din vis. Suntem atrasi de omul de langa noi, de gesturile sale, de parfumul din par, de soaptele pe care le rosteste cu delicatete. Incepem sa iubim aceasta fiinta care raspunde, pe rand, la toate asteptarile noastre.
De multe ori, barbatii sunt atrasi nebuneste de chipul iubitei in care se oglindesc, parca, in acelasi timp, pasiunea si puritatea, dragostea si provocarea inceputului de relatie. Un portret suficient de inspirat cat sa si-l doreasca toata viata.
Numai ca din obisnuinta, confort sau pur si simplu prea multe griji, fata visurilor se transforma intr-o femeie mult prea serioasa, prea prinsa intre oalele cu mancare, schimbatul scutecelor, stersul podelelor si maratonul cumparaturilor. Uita sa-si parfumeze parul cum o facea la inceput, sa poarte rochia preferata a sotului, sau sa-l alinte cu soapte de dragoste. Si atunci vine acest dor al barbatului de iubita de la inceput. Incepe sa o caute, in toate si peste tot, cu infrigurare, printre amintiri, sau in prezent, printre alte femei. Si aici intervine infidelitatea.
Am facut tot acest preambul pentru ca aud, destul de des la cabinet, afirmatii din partea femeilor de genul: ”Nu inteleg nimic. Am avut grija de copii, a avut ce si-a dorit de mancare, casa e mereu curata, hainele au fost calcate. Ce mai vroia de la mine? Cum de s-a putut uita in alta parte? Unde am gresit?”
Ei bine, a ignorat tocmai micile detalii care coloreaza viata si stimuleaza interesul barbatului de langa ea. A uitat sa il mai surprinda si sa fie ea insasi, cea de la inceputul relatiei.
Cum ar putea sa-l recucereasca o femeie pe sotul sau? Iata cateva idei foarte simple care ar putea fi aplicate si de cele mai ocupate sotii si mame:
- In primul rand, va puteti aminti ce v-a atras la el in prima instanta si va puteti concentra pe aceste aspecte. Cand v-ati intalnit prima oara cu partenerul vostru, poate ca l-ati privit ca pe un print, era absolut atragator si fermecator prin simpla sa prezenta. De ce nu l-ati vedea in aceeasi lumina si acum? V-au fascinat atunci zambetul, tunsoarea, hainele, dar si gesturile lui sau poate simtul umorului? V-ati simtit confortabil in preajma lui, l-ati privit ca pe un barbat adevarat, autentic si puternic? Poate ca a ramas la fel! Va puteti face si o lista cu toate celelalte calitati care v-au cucerit la inceput. Va vor motiva! Puteti sa il priviti cu ochii unei persoane indragostite, lasand defectele deoparte, cel putin pentru o perioada.
- Poate este momentul sa il laudati si sa ii multumiti. Gandindu-va la aspectele lui pozitive, va va fi mai usor sa-i scoateti in evidenta calitatile, verbalizandu-le. Ii puteti spune ce admirati la el. Aveti in vedere si ceea ce face pentru dumneavoastra si pentru familie. Puteti sa fiti recunoscatoare pentru tot ceea ce va daruieaste si renuntati la zgarcenie cand vine vorba de cuvantul MULTUMESC! “Multumesc ca mi-ai dus masina la reparat” , “Multumesc pentru ca te gandesti la mine,”sau “Imi place faptul ca petreci timp cu copiii”. Iata cateva dintre afirmatiile care pot aduce imbunatatiri spectaculoase in relatia de cuplu!
- Cum ar fi sa il lasati sa fie barbat si sa il tratati in consecinta? Daca face diferite treburi in casa, ii puteti permite sa le faca in stilul si in ritmul lui. A-i arata cum sa faca anumite lucruri, a-i da sfaturi legate de cum sa parcheze, pe unde sa o ia ca sa ajungeti la destinatie intr-o calatorie cu masina, iar asta in loc sa apreciati faptul ca ati ajuns cu bine la destinatie, pot fi moduri in care ii transmiteti ca nu este destul de bun pentru voi.
- Daca isi doreste sa faceti anumite activitati impreuna, cum ar fi sa mergeti la un concert, la o cina, sa va uitati la un film, ii puteti face pe plac si va puteti bucura de timpul petrecut impreuna. Daca se intampla sa nu fie chiar pe placul dumneavoastra ar fi de dorit sa nu va aratati dezamagirea sau nemultumirea in mod vehement.
- Ar fi de dorit sa nu il tratati ca pe un copil. Am vazut femei care isi critica barbatul de fata cu alte persoane. Bineinteles, puteti sa nu fiti de acord cu ceea ce face sotul, nimeni nu e perfect, insa ar fi de preferat sa ii spuneti toate acestea intre patru ochi. De ce sa-l puneti intr-o postura stanjenitoare? O relatie de dragoste si de respect reciproc nu cuprinde si episoadele de circ. Observatiile facute intr-un cadru intim, si nu la modul imperativ pot fi mai eficiente.
- Surprizele sunt placute! Dupa ani si ani de casnicie este posibil ca rutina se instaleaze daca nu intervenim. In locul pasiunii, apare, destul de comod, blazarea. Insa, a face ceea ce nu se asteapta, poate da un suflu nou relatiei. Este un mod de a il impresiona. Asa ca, in acest context puteti sa va imbracati pentru el, de dragul vostru, dar si al lui. Puteti purta bluza lui preferata. Din cand in cand puteti imbraca ceva mai provocator, fie ca este vorba despre o rochie sau o lenjerie.
- Si, inca ceva! Foarte important! Va puteti bucura de sex? Deseori inainte de casatorie viata sexuala era incitanta. Dupa un timp insa grijile zilnice, stresul, rutina aduc oboseala si plictiseala. Va puteti gandi la ceea ce v-a atras la el la inceput. Puteti citi de asemenea articole legate de acest subiect si puteti discuta deschis despre ceea ce va place fiecaruia. Cum sa il multumiti, dar si cum sa fiti si dumneavoastra multumita.
Uitati de impresia gresita ca odata casatoriti nimic nu se va intampla si ca totul va merge ca la inceput, doar asa, din inertie. E importanta implicarea. Teoria potrivit careia celalalt este “al meu” si ar trebui sa ma ia asa cum sunt, cu bune si cu rele, sa ma suporte si sa imi fie alaturi, nu este tocmai benefica.
Cum vedeti aceste sugestii ? Ati trecut printr-o experienta similara? Puteti impartasi cu cititorii parerea legata de acest articol mai jos. Astept cu interes comentarii pe acest subiect. Pe curand!
de Cristina Zamfir | oct. 5, 2017 | Copil, adolescent, parenting
In ultimul timp ma confrunt tot mai des cu intrebarea: “Am hotarat sa divortam! Cum ar fi mai bine sa anuntam copiilor aceasta decizie astfel incat sa fie cat mai putin afectati ?”
Aud adesea despre parinti care fac din anuntulul divortului o misiune dificila, cu rezultate dezastruoase. Unii aleg sa trimita scrisori cu vestea, altii dau un telefon pentru confirmarea despartirii. In cele mai complicate cazuri, unii parinti decid sa nu spuna nimic. Tin totul pentru ei, iar perioada de tacere o fixeaza pe un termen nelimitat. Insa mai devreme sau mai tarziu, copilul va afla vestea fie de la o vecina, de la un prieten de familie, fie de la o ruda apropiata. O astfel de ruptura si schimbare brusca intre cei doi parinti nu poate trece neobservata. Unii copii isi dau seama, singuri, dupa o vreme ca mama nu mai locuieste cu tata, iar motivul este unul dintre cele mai triste. S-au despartit! Si nu pot accepta simplu aceasta realitate.
Cum vi se par aceste posibilitati de a vorbi copiilor despre divortul vostru? Considerati ca sunt modalitati sanatoase pentru a da o asa veste unui copil ?
Le spunem sau nu le spunem copiilor despre divort?
Multi parinti sunt de parere ca daca vor ascunde adevarul si vor musamaliza o realitate neplacuta, dar certa, vor reusi in felul acesta sa-si apere copilul de trauma divortului. In mod inconstient, copilul simte ceea ce se intampla in jurul sau. El va va cere socoteala tocmai cand veti considera ca totul este sub control. Daca lucrurile clare nu sunt puse in cuvinte, in timp, copilul ajunge sa nu mai aiba incredere in intuitia sa. Va fi bulversat in viata adulta, iar consecintele apar acolo unde nu te astepti si cand nu te astepti.
Iata de ce, o discutie deschisa pe tema divortului ii va confirma copilului exact ceea ce el simtea de ceva vreme. Realitatea descrisa in cuvinte, insotita de explicatii, exemple si emotii devine una mai umana. Iar acceptarea divortului, mai usoara pentru cel mic.
Evident, anuntarea despartirii este un moment sensibil, iar divortul este dureros nu doar pentru copii, ci si pentru ceilalti membrii familiei. In cele mai numeroase cazuri, parintii sunt furiosi unul pe altul si doresc sa se razbune. Din nefericire, deseori aleg sa puna copilul la mijloc in acest joc al orgoliilor. Il monteaza pe cel mic impotriva celuilalt parinte. In acest context ii sunt furnizate detalii defaimatoare la adresa tatalui sau a mamei. Sunt si cazuri in care copilul este transformat intr-un mesager, neplatit si fara vina, in comunicarea dintre cei doi adulti.
Pare greu de imaginat, insa deseori parintii prinsi in divort nu se mai gandesc la copii sau la binele lor si fac asta fara sa isi dea seama. Traiesc drama lor sentimentala, din unghiuri diferite si atat. Se gandesc la deceptia in sine, la ratare si razbunare fara sa se mai intrebe oare ce este in inima copilului lor, cum suporta el scenele in care mama si tata se cearta continuu si isi spun cuvinte jignitoare cand alta data isi sopteau- Te iubesc?!
Parintii divortati care uita din inertia evenimentelor ca cel care sufera cel mai mult este copilulul lor, vor fi uimiti ca, la un moment dat, cel mic o sa inceapa sa minta, sa se izoleze, sa abuzeze de medicamente sau substante interzise sau sa aiba rezultate tot mai slabe la invatatura. Aceste comportamente reflecta tocmai faptul ca, intr-un moment in care avea maxima nevoie de atentie, de intelegere si chiar de explicatii sincere, a fost neglijat. Nu a reusit sa isi exprime trairile si temerile, care inchise in interiorul sufeltului sau, il macina.
Cum dam vestea?
Iata de ce a vorbi copilului despre divort este o modalitate prin care parintii dau un exemplu de maturitate, de intelepciune si de asumare. Copilul ar trebui sa auda despre divort de la parintii lui. Este de dorit ca discutia sa fie purtata fata in fata, indiferent cat de greu ar fi. In cazul in care sunt implicati mai multi copii puteti face un consiliu de familie. Sa spuneti direct ca mariajul vostru nu mai poate continua si ca, din diferite motive, nu veti mai sta impreuna, poate fi un adevar mai usor de acceptat pentru minorii implicati in drama voastra.
Ar fi preferabil sa ne gandim inainte la un plan de discutie si sa alegem cuvintele cu grija. Ele oricum vor cadea ca un bumerang, dar putem sa le alegem pe cele care dor mai putin.
Putem incepe prin a le vorbi despre trecutul cuplului ca unul ce a debutat cu dragoste, cu proiecte comune, a continuat cu nasterea copilului si apoi cu infuntarea unor dificultati, care au condus la instrainare. Deseori copilului ii este prezentata doar partea plina de durere a mariajului, generata de deceptie, nu si partea de poveste fericita pe care au trait-o la inceput.
Ar fi bine ca adultii sa fie pregatiti sa le raspunda copiilor la intrebari, fara a se invinovati unul pe altul. De dorit este sa isi prezinte divortul ca pe o decizie luata in urma unor discutii indelungate. Ca parintii au incercat sa gaseasca sursa problemei si chiar sa o rezolve. Merita subliniat si faptul ca decizia nu a fost luata de pe o zi pe alta. Existau probleme de ceva vreme si ca cei doi adulti au incercat impreuna sa le rezolve.
Este momentul in care cel mic are nevoie de asigurarea ca cei doi parinti ii vor fi in continuare alaturi. Ca vor continua sa il iubeasca. In mod cert, ii vor fi mama si tata, pentru totdeauna.
A da detalii concrete asupra faptelor ce au dus la despartire, desi poate parea o dovada a transparentei si a dialogului fara bariere, uneori nu este cea mai buna solutie. De multe ori se ajunge la delicata situatie a invinuirilor : “Mama ta m-a inselat”, “Tatal tau bea foarte mult si nu il mai suport”, etc. Este o situatie care e bine sa fie evitata cu tact.
In cele mai multe cazuri, situatia se va stabiliza abia dupa un an sau doi de la separare. In toata aceasta perioada, dar si mai tarziu, cuvintele vor fi cele definitorii si nu doar pentru copii, cat si pentru fostii soti. Reprosurile, acuzatiile, regretele nu-si au locul. Sa nu va mirati daca, in timp, copilul va cere, din nou, sa primeasca explicatii despre motivul separarii parintilor, iar atunci nu va sfiiti sa reluati subiectul cu delicatete si rabdare.
Ce atitudine este mai potrivita?
Atitudinea persoanei care “a luat” decizia este importanta. De obicei acesta are doua posibilitati.
- Responsabilizarea- imi voi asuma aceasta situatie. Nu il voi face pe partenerul meu sa plateasca pentru ceea ce a facut. Vreau sa apar, in fata copilului, ca o persoana responsabila care incearca sa treaca peste ceea ce i s-a intamplat
- Victimizarea- nu am meritat ceea ce mi s-a intamplat. Este o alegere usoara pentru celalalt, insa dificila pentru mine. Partenerul este responsabil de separare.
Ultima este o atitudine usoara, ea nu implica nici un efort, dar consecindele sunt nedorite. Pozitia de victima presupune ca sotul sau sotia se se concentreze pe propria suferinta si sa dea vina pe celalalt. Dimpotriva, responsabilizarea este o pozitie dificila, dar e si cea mai justa. Ea cere mai mult efort. Este necesara o distantare de suferinta traita. Implica curaj si evolutie personala.
Din pacate, de multe ori copilul se simte vinovat pentru decizia de divort a parintilor. Este bine sa il ajutam sa inteleaga ca nu el este cauza pentru care cei doi adulti au decis sa se desparta. Ce i se spune unui copil legat de motivele despartirii nu este foarte relevant. Cel mic simte destul de bine care este adevarul.
Pana la urma despartirea este, desi poate suna dur, rezultatul unei “morti” a acelei dorinte de a fi impreuna. Cand iubirea nu mai este sau s-a transformat in ceva toxic, obositor, apare idea de separare.
Reactia copilului poate fi diferita fata de ceea ce ne asteptam noi. Unii copii par indiferenti si spun ca se asteptau la acest anunt. Altii se arata suparati sau chiar agresivi pentru ca si-ar fi dorit sa ii faca pe parinti sa se razgandeasca. Uneori copilul este deceptionat si tacut. Unii vor mai multe detalii. Altii, pe de alta parte, nu vor sa dezbata subiectul mai amanuntit. Daca discutia este scurta, parintii pot propune o revenire asupra subiectului cu alta ocazie. Aceasta alegere ii va oferi celui mic un moment de respiro in care sa proceseze singur vestea.
Alte detalii despre divort si impactul lui asupra copiilor le puteti citi in articolul „A fi parinte dupa divort, cum sa ne purtam cu copiii”.
Asadar, este important sa tinem cont de sensibilitatea fiecaruia, sa fim atenti si sa ne adaptam atitudinea la reactia copilului.
de Cristina Zamfir | oct. 2, 2017 | Cuplu, familie, relație
În ziua de astăzi avem impresia că timpul trece tot mai repede. Viaţa zboară şi vrem să ne bucurăm la maximum de ea. Oportunităţile sunt din ce în ce mai variate şi parcă nu am vrea să ratăm niciuna dintre ele.
Pe de altă parte, când intrăm într-o relaţie de cuplu şi ne asumăm acest lucru din iubire, ne gândim că va fi pentru totdeauna. Ne dorim de la celălalt să ne fie în acelaşi timp prieten, suflet pereche, iubit, amant, cel mai bun părinte pentru copiii noştri. Un întreg al dragostei şi respectului. Omul cu care să zâmbim, de la care primim un sfat bun şi o îmbrăţişare, alături de care să ne bucurăm şi putem să fim noi înşine, în orice situaţie. Cu toate aceastea, nu multe cupluri se bucură de o aşa compatibilitate perfectă, aş putea spune chiar imposibilă. Iar mai târziu, tocmai lipsa ei îşi va spune cuvântul. Mai ales când se vor ivi situaţii în care va fi nevoie de răbdare şi de înţelepciune.
Căsnicia, în esenţa ei, este cea care ne dă un sentiment de ancorare, de stabilitate, de continuitate, de predictibilitate, de siguranţă şi de confort. Ea dă un sens vieţii.
Odată cu apariţia copilului relaţia de cuplu se schimbă…
La apariţia unui copil, căci acesta este pentru unii un prim prag sensibil, atenţia părinţilor începe să se distribuie diferit. Şi asta mai ales în culturile occidentale, în care a fi o mamă sau un tată bun înseamnă să petreci mult timp cu copilul. Relaţia de cuplu păleşte deseori ca importanţă în faţă relaţiei parentale. În consecinţă, partenerii de cuplu încep să nu îşi mai vorbească aşa cum o făceau înainte, nu mai au timp pentru intimitatea lor, se neglijează, pentru că în centrul atenţiei este cel mic.
Nemulţumiri pe plan sexual
Dacă mai luăm în calcul şi faptul că în lumea modernă petrecem din ce în ce mai mult timp la locul de muncă, începem să înţelegem de ce cuplurile fericite sunt din ce în ce mai dificil de găsit. Partenerii îşi petrec tot mai puţin timp împreună, vacanţele în doi ajung o raritate, la fel ca şi „ieşirile” cu prietenii din trecut. În acest context relaţiile intime devin din ce în ce mai rare şi mai nesatisfăcătoare.
Infidelitatea ca o lipsă de validare
După mulţi ani de căsnicie, uneori, se întâmplă să nu mai vedem calităţile persoanei de alături. Considerăm că celălalt ne aparţine într-un anumit fel odată ce căsătoria s-a înfăptuit. Apare o obişnuinţă să ne fie alături, devine ca un dat. Nu mai vedem sacrificiile pe care le face pentru familie şi nici calităţile pe care le are.
Chiar, în unele cazuri, defectele încep să ne orbească. Relaţia devine toxică. Neglijenţa, răceala, tăcerea, neimplicarea, critica ajung să fie chiar mai nocive decât o problemă apărută în cadrul intim. Atunci când ne simţim ignoraţi, nedoriţi, neiubiţi, ne dăm seama că, într-un fel sau altul, nu mai avem lucruri în comun.
Uităm să mai facem complimente, să îi facem o surpriză, să îi spunem vorbe de dragoste sau să avem gesturi tandre. În acest cadru apare o nevoie de a fi văzut, de a fi apreciat, pe care uneori partenerul o caută în altă parte.
Ei, bine, se pare că tocmai în acest cadru, cu sincope de intimidate şi de atenţie, se instalează şi infidelitatea. Acolo unde nu mai există iubire, atracţie sexuală, plăcerea de a dialoga sau de a petrece timp cu persoana de lângă tine, poate încolţi şi această dorinţă de a evada din cadrul familial. Perspectiva că undeva, în altă parte, e cineva care te înţelege mai bine, te ascultă şi te iubeşte mai mult, devine tot mai palpabilă.
Infidelitatea ca dependentă
Sunt şi cazuri în care sexualitatea este o dependenţă. Printre cauze se pot număra un dezechilibru biochimic sau un abuz în copilărie. Actul sexual devine un mod prin care persoană îşi descarcă o tensiune psihică. Ideile obsesive invadează mintea. Întâlnirea cu pornografia sau întreţinerea de relaţii sexuale fără o conectare emoţională sunt modalităţi prin care îşi pot recăpăta echilibrul psihic, descărcând anxietatea. Dependenţa de sex este asemănătoare celorlalte dependenţe – de droguri, de alcool, de jocuri de noroc, etc.
Infidelitatea ca răzbunare
Uneori infidelitatea poate apărea şi din dorinţa de răzbunare. Poate că ne-am simţit răniţi şi vrem să îl facem pe partener să simtă şi el durere la rândul său. Vrem să plătim uneori cu aceeaşi monedă.
Dar mai nou…
Aş vrea să menţionez însă aici faptul că observ o schimbare a sensului infidelităţii în ultimul timp.Întâlnesc persoane care au fost fidele foarte mult timp. Deodată, însă, hotărăsc să înşele. Şi mă întreb de ce? Ce le face să îşi pună în pericol căsnicia şi familia?
Întâlnesc din ce în ce mai des situaţii în care infidelitatea apare şi în cuplurile în care totul, aparent, merge bine. Cei doi parteneri funcţionează ca o pereche, ca o familie, iar viaţa sexuală este la fel ca înainte. Dacă ar fi să privim din exterior, am jura că partenerii au o relaţie perfectă, care va dura până la adânci bătrâneţi.
Motivul ar fi că în relaţie pierdem o parte din noi. De fiecare dată când facem o alegere, sau când câştigam ceva, pierdem altceva. Mai exact, când decidem să ne schimbăm locul de muncă, renunţăm la vechiul job. Când ne hotărâm să avem copii, pierdem ceva în viaţa de cuplu. Când ne decidem să intrăm într-o relaţie, pierdem libertatea de a avea mai mulţi parteneri, de a profita de oportunităţile ce apar sau de a fi noi înşine, fără niciun fel de inhibiţie. Şi toate vin în contradicţie cu teoria modernă conform căreia trebuie să trăim clipa!
Trăieşte clipa
Nevoia aceasta se acutizează şi pentru că, de ce nu, în ultimii ani ne dorim din ce în ce mai mult o satisfacţie imediată. Lumea din zilele noastre nu doar ne ajută, dar ne şi încurajează în acest sens. Tehnologia ne sprijină să ne îndeplinim, repede şi uşor, nevoile şi dorinţele. Societatea de consum vine în întâmpinarea noastră. Fie că ne dorim un produs sau o experienţă, pe toate le putem obţine doar cu un click. Ne place să simţim această senzaţie de satisfacţie imediată, pe loc, acum, aici. Fără alte explicaţii sau îndatoriri sau mustrări de conştiinţă. Ajungem să trăim, în anumite clipe, egoismul în deplinătatea lui.
Ideea că avem o singură viaţă şi că trebuie trăită la cote maxime apare tot mai des. Şi atunci când această fericire promovată peste tot, discutată oriunde, prezentată în filme şi române nu este şi în căsnicia noastră, ce facem? Unde şi cum o găsim, pentru că această dorinţă, fie că recunoaştem sau nu, ea există. Unii dintre noi ne dedicăm în totalitate rolului de părinte sau muncii. Ne îngrijim de propria persoană, călătorind, petrecând tot mai mult timp cu prietenii. Cheltuim bani pe lucruri uneori inutile şi scumpe. Investim tot ce avem în propriul ego. Însă sunt şi cazuri în care pur şi simplu, oamenii îşi caută satisfacţia în alte relaţii.
sau a lupta cu moartea…
Trecerea de la vreau să fiu fericit, la merit să fiu fericit este uneori bruscă. Să fie oare, până la urmă, frica de moarte, dar şi disperarea de a atinge satisfacţia cu orice chip, cele care ne duc spre infidelitate? Până la urmă sexualitatea este legată de pasiune şi adrenalină, de satisfacţie, descătuşare şi detaşare. Ea ne face să ne simţim vii. Ajungem să tânjim după o aventură care să ne permită această stare de dezinhibare. Pentru că cel puţin în viziunea noastră, ne-am propus să fim mai liberi şi mai aproape de noi aşa cum ne ştiam şi credem că asta ar putea fi o cale. Oare?!
O relaţie extraconjugală ne permite toate aceste lucruri rapid şi fără obligaţii. Nu ne mai simţim judecati de partenerul de moment, nu mai avem aşteptări atât de mari şi implicit, nici dezamăgiri. Infidelitatea ajunge, pe termen scurt, să ne satisfacă o dorinţă pentru nou, o nevoie de surpriză, de curiozitate pentru necunoscut, de mister.
Atenţie însă!
Relaţia dintre doi parteneri este ca o ţesătură. Vorbele spuse la nervi, diferite comportamente, acţiuni şi atitudini, unele reacţii impulsive devin nişte găuri. Ţesătura începe să se destrame. Rupturile sunt greu, uneori imposibil de reparat. Chiar dacă partenerii încearcă, pe cât posibil să mai cârpească materialul iubirii lor şi să meargă mai departe, el se răreşte tot mai mult şi uneori se rupe. Este de dorit ca înainte să facem sau spunem anumite lucruri, să facem un pas înapoi. Să ne gândim la consecinţe, să facem alegeri în mod conştient.
Ce este cel mai bine pentru propria relaţie, decide fiecare. În ultimul timp despărţirea, dar şi infidelitatea sunt căi tot mai des întâlnite. Din ce în ce mai multe persoane aflate în acest impas în cuplu aleg nu să repare, ci să renunţe. Abandonează la tot ce au construit până atunci şi aleg să o ia de la zero. Pare mai uşor să constuiesti ceva nou decât să repari ceva vechi. Uneori poate este bine, alteori poate nu. Cine poate şti? Cine poate judeca? Odată aleasă o cale nu poţi afla ce găseai pe drumul celalat…
Articolele următoare se vor referi la câteva detalii mărunte prin care femeile şi bărbaţii pot contribui la crearea unei iubiri de poveste.
Pagina 4 din 7« First«...23456...»Last »
