de Cristina Zamfir | sept. 8, 2019 | Traumă
Dupa articolul „Cum sa ajutam o persoana care a trecut printr-o pierdere” doresc să abordez si tema: „Ce ar fi bine să nu facem?” Care sunt cele mai des întâlnite greşeli realizate încercând să ajutăm o persoană ce trece printr-un doliu? Ce e de dorit să nu spunem sau cum să nu ne comportam? Ce i-ar putea înrăutăţi situaţia în loc să îl ajute? Iată cateva întrebări la care îmi doresc să găstiţi răspunsuri în randurile de mai jos.
Chiar dacă, aparent, persoanele ce au suferit o pierdere se pot comporta normal după desfasurarea tragicului eveniment, durerea şi tristeţea sunt companioni constanţi timp îndelungat. În situaţia în care un apropiat, în urma unei pierderi, fie ea pierdearea unei persoane, a unei relatii sau a starii de sanatate, trece printr-o perioada dificila, îl puteţi sprijini. Îi puteti fi alaturi, ajutându-l să depăşească mai repede şi mai bine acesată etapă dificilă din viaţa lui.
Dificulati ce apar în sutinerea unei persoane îndoliate
A oferi suport unei persoane ce trece printr-o pierdere este o sarcină delicată şi dificilă. Sunt împrejurări în care, empatizand, deci simţind ceea ce simte cel apropiat, putem fi puşi în situaţia de a ne confrunta cu propriile temeri legate de durere si de moarte. Uneori frica devine paralizantă şi renunţăm să facem ceva, îndepărtându-ne. Alteori folosim nişte mecanisme care ne apără de contactul nostru cu durerea.
O altă dificultate în a fi alături de o persoană îndoliată vine din a tolera neputinţă. Neputinţa de a îi răspunde la întrebări precum: “ De ce mi s-a întâmplat mie asta?” Neputinţa de a îl scoate pe celălalt din starea proastă în care este. Neputinţa de a fi alături de o persoană tristă, deseori fără viaţă.
Răbdarea este şi ea pusă la încercare în aceste situaţii. Întâlnesc oameni care îşi doresc să îl vadă bine pe celălalt, fără a ţine cont de ceea ce simte el, fără să îi respecte ritmul. Însă fiecare are propriul parcurs. A vedea că cel apropiat azi se simte bine iar mâine este din nou copleşit de durere nu e o sarcină uşoară. Este bine ca lucrurile să fie luate pas cu pas, adaptarea la reacţiile celui de alături fiind importantă.
11 greşeli comune ce tindem să le facem în aceste situaţii
Iată, în continuare, câteva greşeli comune ce le-am putea face în cazul în care vrem să ajutăm un aropiat ce a suferit o pierdere:
1. A nu vorbi despre pierdere
Să nu vorbim despre pierdere, evitând subiectul, este bine înţeles prima dintre erori. Poate că nu suntem pregătiti sau ne imaginăm că am accentua durerea reamintindu-i prin ce a trecut. Pe de o parte este bine sa ne repectam propriile nevoi, trăiri si dorinte. Pe de alta, sprijinul constă tocmai în a îl ajuta pe celălalt să împărtăşească durerea, furia sau vinovatia. În articolul Cum putem ajuta o persoană care a trecut printr-o pierdere puteţi citi nevoile pe care cel îndoliat le are şi cum putem să îi fim alături.
2. A accepta negarea pierderii
A îi permite să nege pierderea, chiar şi după ce a trecut mult timp de la eveniment, nu este de folos in procesarea doliului. Întâlnesc oameni care, chiar şi după o perioadă lungă de timp, trăiesc ca şi cum cel dispărut ar fi prezent încă în viaţa lor. Îi vorbesc, îi păstrează intactă camera, lucrurile. Negarea este o etapă a doliului, însă, pe termen lung, nu aduce beneficii. Este adevărat că conştientizarea pierderii este dificila, dar blocarea în acest stadiu prelungeşte perioada de vindecare.
3. Distanţarea fata de persoana îndoliată
Să ne distanţăm faţă de persoana îndoliată nu este neapărat cea mai buna soluţie. Deseori se întâmplă să nu ştim ce să spunem, să nu putem suporta propria durere şi să tindem să ne distanţăm, să întrerupem, cel puţin pentru o perioadă relaţia. Poate o pauză ne prinde bine nouă, însă nu şi celui apropiat.
4. Să ne prefacem
Să tratăm persoana cu mănuşi sau să folosim o voce tristă atunci când îl contactăm sau remarci de genul : “Ce mai faci? Îmi imaginez că îţi este greu” poate accentua durerea. Şi mai nepotrivit este a face acest lucru când nu simţim cu adevărat şi ne prefacem. Ar fi bine sa fim un prieten care se comportă normal!
5. A deveni insistenţi fără a ţine cont de celălalt
Să devenim inistenti, sunând foarte des şi încercând să ajutăm, fără a ţine cont de dorinţele şi nevoile celuilalt devine obositor. Atunci când vrem să acordăm suport nu este vorba despre noi şi nevoile noastre, ci despre celălalt. Respectarea unor graniţe şi mai ales simţirea limitelor puse de cel îndurerat sunt aspecte importante. Excesul poate deveni iritant pentru cel apropiat sau ne poate duce pe noi la epuizare.
6. A îl forţa pe celalalt
Să încercam să accelerăm vindecarea, forţând persoana să facă lucruri pe care nu îşi doreşte să le facă, este o altă eroare des întâlnită. Doliul necesită timp şi are o evoluţie specifică la fiecare persoană în parte. În cazul în care grăbim lucrurile, putem sări anumite etape. Iar lucrurile neprocesate se vor întoarce împotriva lui la un moment dat.
7. Să insistăm folosind „trebuie”
Comentarii de genul: “Au trecut 4 săptămâni. E timpul să te ridici!” sau “Credeam că te-ai făcut bine până acum!” îl pot face pe cel indurerat să se simtă neacceptat, chiar judecat. Orice propoziţie cu “trebuie” este dificilă pentru el. Deja persoana îndoliată simte vinovăţie şi alte trăiri greu de suportat, iar acest “trebuie” va accentua aceste sentimente neplăcute. Orice sfat în acest caz îl va face pe cealalt să se simtă neînţeles, dorind deseori să se îndepărteze, deci accelerând izolarea.
8. A insista să mearga mai departe
“Asta-i viaţa! Eşti puternic! Poţi trece peste! O să treacă! În curând o să îţi revii şi nu o să te mai doară atât de tare!” sunt afirmaţii ce îl pot face pe cel de alături să simtă că nu suntem pregătiţi să îl ascultăm, să intrăm în contact cu durerea lui. Deşi aparent sunt încurajări binevenite, persoana îndoliată are nevoie de un umăr pe care să plângă.
9. A ne pune pe noi pe primul plan
“Şi eu am suferit când mi-a murit mama. Să îţi povestesc cum a fost…..”. A trece de la experienţa persoanei îndurerate la experienţa noastra poate fi un gest egoist, unul care nu ajută. Deşi nu este uşor deseori, a ne concentra doar pe celălalt, pe ce simte şi ce gândeşte, e cheia sprijinului acordat.
10. Afirmaţii pozitive ce nu lasa spaţiu de ascultare
O altă reacţie care de multe ori nu este de ajutor se refara la a privi partea plină a paharului: “Măcar nu a suferit” sau “Cel puţin s-a bucurat de viaţă”. Pierderea unei relaţii, a unei persoane sau a unui statut este o experienţă dificil de trăit şi deseori astfel de afirmaţii nu îl fac să treacă mai repede peste durere.
11. Să insistam să vadă un terapeut
Fiecare are propriu ritm şi trece prin anumite stadii înainte de a lua decizii şi de a acţiona. A lua în calcul că starea de rău se prelungeşte sau că are anumite simptome dificil de tolerat, reprezinta o primă etapă pentru aceste persoane. Apoi urmează faza în care se gândeşte dacă poate face faţă singur sau are nevoie de ajuror specializat şi ce implica asta. Abia atunci când este pregătit să facă o schimbare, ne putem oferi să căutăm pentru el un psihoterapeut specializat în traumă.
Sarcina este cu atât mai grea cu cât situaţia în care pierderea ne implică şi ne afectează în mod personal. În cazul în care trăim şi noi prorpriile sentimente de tristeţe, durere, vinovăţie sau furie, ar fi de dorit ne delimităm, din când în cand, de cel pe care vrem să îl sutinem. Putem procesa propriie tăriri singuri sau cu ajutorul celor apropiaţi, de dorit cu persoane care nu sunt atât de implicate.
Acestea sunt câteva dintre principalele greseli pe care le putem face în relatia cu un apropiat ce trece printr-o pierdere. Desi de multe ori ne gândim să avem interventii cât mai potrivite, complexe, ne facem tot felul de strategii, cel de alături are nevoie doar de prezenta noastră, de cineva care să il asculte, care să fie disponibil.
Photo by NeONBRAND on Unsplash
de Cristina Zamfir | sept. 8, 2019 | Traumă
Mulţi dintre noi avem sau am avut prieteni ce trec prin momente grele. Fie că a murit o persoană importantă pentru ei, un animal de companie, au fost diagnosticaţi cu o boală gravă, au simţit gustul infidelităţii şi trădării sau şi-au pierdut locul de muncă. Cum putem să îi ajutăm? Ce să le spunem? Ce să facem efectiv pentru a îi scoate din izolare şi din starea de tristeţe? Cum să ne comportăm? Iată câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus şi eu.
Sunt situaţii în care un apropiat a suferit o pierdere, fie că e vorba de moartea unei persoane, de pierdrea sănătatii, a locului de muncă sau a unei relaţii. Nestiind cum sa reacţionam, uneori, speriaţi, ne îndepărtăm. Alteori ne fâstâcim sau căutăm să găsim soluţii ce au funcţionat poate în cazul nostru. Însă noi, că oameni, suntem diferiţi. Ce funcţionează pentru unul poate fi supărător pentru altul. Până la urmă, soluţia se află la persoana care suferă. Fiecare îşi trăieşte doliul în mod personal, unic. Deşi poate că realizează sau nu ce anume are nevoie, la el stă cheia ce descuie uşa spre aceptare şi în cele din urmă spre reechilibrare.
Cum putem ajuta o persoană ce trece prin momente dificile?
A avea pe cineva alături pe acest parcurs e un mare sprijin pentru a trece mai uşor, mai repede şi mai eficient prin acest proces care, de cele mai multe ori, este unul de doliu. Sentimentul de a nu fi singur este nepreţuit.
Rolul nostru în acest caz este de a asculta şi de a fi alături. A fi acolo pentru ca persoană care suferă, să poată să îşi impărtăşească propria experienţă, în special trăirile prin care trece, este una dintre principalele modalităţi de a acorda suport. “Ascultarea cu compasiune presupune a da permisiunea celulalt suflet să îşi golească inima” spune un preot budist.
Uşor de zis, greu de făcut! O primă condiţie se refara la disponibilitatea celor doi. Este important să ştim că a face destăinuri, a te prezenta afectat, îndurerat, vulnerabil şi în cele din urmă imperfect nu este o sarcină uşoară pentru cel rănit. De partea cealaltă, a te lăsa pe tine la o parte, a fi acolo, prezent, disponibil să asculţi şi să conţii, poate fi dificil.
La ce calităţi putem apela?
Empatia, a simţi ceea ce simte celălalt ca şi cum ai trece chiar tu prin asta, fără însă a pierde condiţia de “ca şi cum” este esenţială în astfel de cazuri. A fi capabil să simţi împreună cu celălat, bine înţeles trecând trăirile prin propriul filtru, fiindcă altfel nu este posibil, e o condiţie necesară dar nu şi suficienţă.
A asculta este un mare ajutor. Însă a asculta fără a judeca, fără a impune propriile puncte de vedere, fără a nu dori să îl schimbi pe celălalt, ei bine aici intervine o altă provocare. A fi în prezenţa lui, a primi doar ceea ce are de spus, oferindu-i un spaţiu care să conţină, un loc în care celalat poate arunca dacă doreşte preaplinul, suferinţa, căinţă, tânguiala- acesata e modul în care putem ajuta.
A fi acolo, înarmat cu răbdare, este un scop, dar uneori şi o provocare. Aceasta pentru că persoana îndoliată poate să se simtă bine într-o zi, iar în ziua următoare poate fi foarte trist, încercând să se lupte cu ceea ce i se întâmplă.
Când să acordăm acest suport?
Avem posibilitatea să ne arătăm disponibilitatea chiar din primul moment. Nu este o regulă precisă în acest sens. O abordare directă şi sinceră este de ajutor: “Am auzit ce ţi s-a întâmplat. Cum te simţi?” A te învârti în jurul subiectului fără a îl numi efectiv îl face pe cel îndurerat să se simtă mai stânjenit, mai incorfortabil.
Este de dorit însă să fim atenţi la orice detaliu ce ne-ar arăta că nu este pregătit a se deschidă şi să povestească despre ce simte şi ce s-a întâmplat. Până la urmă acest proces este asemănător unui dans. Conducem şi ne lăsăm conduşi, suntem atenţi la reacţiile celuilalt şi ne adaptăm din mers. Deserori la întrebarea “Cum te simţi?” vom primi un răspuns de tipul “Ok” sau “Bine”. Putem interpreta asta ca pe o limită pe care celălalt o pune. Ar fi de dorit să mai punem două trei întrebări legate de viaţa lui, fără a insista însă prea mult, arătându-ne astfel interesaţi şi disponibili.
La ce să fim atenţi?
Ar fi bine ca, in timp, să urmărim dacă persoana îndoliată duce o viaţă cât mai normal posibilă. Unii oameni consideră că îi ajută să ia o pauză de la tot, ceea ce e natural la începutul doliului.
Un semnal de alarmă poate fi tras însă dacă, după o perioadă mai lungă de timp, cel îndurerat rămâne izolat, fără a îşi relua viaţa cotidiană. Poate atunci este cazul să ne întrebăm de cât timp sunt în acea situaţie.
Dacă vedem că starea lor este gravă, întrebarea „Te-ai gândit vreodată să îţi faci rău sau să îţi pui capăt zilelor?”, deşi pare dificil de pus, poate deveni salvatoare. Rareori o persoană care se gândeşte la suicid va vorbi despre asta, însă dacă este întrebată îi va fi mai uşor să se deschidă.
Blocarea în negare este un semn că doliul nu este procesat. Evitarea prin perioade prelungite de somn este un alt semnal de alarmă că depresia poate apărea. Excesul de alcool şi droguri, dependenţele in general, sunt modalităţi de a nu da piept cu trăirile puternice
Cum să acţionăm?
Bine înţeles, ar fi de dorit să adaptăm modul în care reacţionăm la tipul de pierdere suferit.
În cazul unui deces, înainte de înmormântare ne putem arăta disponibili să ajutăm din punct de vedere logistic. Deseori aceste persoane se simt copleşite. Sunt multe lucruri de făcut în paralel cu trăirea emoţiilor puternice. Este preferabil să facem propuneri concrete precum: “Să îţi aduc ceva de mâncare? Să te ajut cu maşina?”
După funeralii ar fi de ajutor sa rămânem conectaţi cu cel afectat de pierdere. A îl suna, a vedea ce face, a ne arăta disponibilitatea pot fi importante. Pe de altă parte, a accepta că fiecare are ritmul lui este un aspect de luat în seama.
Este de dorit ca persoana ce a suferit pierderea să revină la stilul de viaţă anterior, să îşi reia obiceiurile, sarcinile şi rutina, în special dacă a trecut o perioadă mare de timp de la eveniment. Una din principalele modalităţi de sprijin este legat de a îl însoţi să îşi reia aceste obiceiuri. Ieşirea din izolare, mai ales dacă traumă a avut loc cu câteva săptămâni sau luni în urmă, îl va putea ajuta. Uneori poate fi util să propunem o activitate relaxantă, să petrecem împreună un timp de calitate, care să îl distragă de la starea de tristeţe.
Când este cazul să discutăm cu cel îndoliat despre ajutor profesionist
În situaţia în care doliul devine patologic, putem să ne gândim la a aduce în discuţie un tratament de specialitate. În articolul „Doliu sanatos si doliu patologic”, veţi găsi câteva simptome ce trag un semnal de alarmă. Şi mă refer aici la depresia persistentă, atacurile de panică, anxieatea generalizată sau la dependenţe.
Putem începe prin a descrie ceea ce vedem din punct de vedere al simptomelor: “Văd că nu te scoli din pat”, “Observ că nu ai mers de mult timp la muncă şi sunt îngrijorat din cauza asta.” În acest context avem posibilitatea de a ne oferi să căutăm pentru el un specialist în traumă. O altă sugestie ar fi să ne oferim disponibilitatea de a îl însoţi la un grup de suport. Dacă este deschis, avem posibilitatea să îi trimitem articole ce abordează tema traumei, a pierderii sau a doliului.
În articolul” 11 greseli pe care le facem incercand sa ajutam o persoana care trece printr-o pierdere” puteţi citi despre cele mai comune comportamente şi acţiuni ce sunt de evitat în relaţia cu cei apropiaţi care au trecut printr-o pierdere.
Photo by Jon Tyson on Unsplash
de Cristina Zamfir | sept. 4, 2019 | Traumă
Am auzit opinii conform cărora doliul este un semn de patologie. Ei bine nu sunt de aceeaşi părere. Despărţirea definitivă de o persoană este o experienţă greu de procesat şi depăşit pentru fiecare dintre noi. Procesul vindecării, dacă se poate spune că ar exista o vindecare, este unul ce diferă de la persoană la persoană. Impactul şi dificultatea de a trece peste eveniment va fi proporţională cu apropierea faţă de cel dispărut. Se mai adaugă apoi şi factori specifici fiecărei persoane în parte.
Simptome ale doliului
Tumultul interior prin care trecem ne face să simţim trăiri dintre cele mai diferite. De la durerea profundă, greu de îndurat, la simptome fizice precum oboseală, slăbiciune sau tulburări ale somnului, toate acestea sunt stări normale până la un punct. Aşa cum subliniam şi în articolul “Doliu şi pierdere” sunt anumite etape prin care putem sau nu să trecem. Stările de gol interior alternează cu tristeţea că nu vom mai petrece momente plăcute cu persoana dispărută. Furia legată de abandonul produs sau de modul în care decesul a avut loc şi căutarea de vinovaţi se pot împleti cu frica de a nu ne descurca singuri şi cu vinovăţia de a nu fi făcut tot ce ne-a stat în putinţă. Toate acestea se succed, se întrepătrund, se repetă iar şi iar.
In plus, amintiri ale clipelor plăcute petrecute împreună ne revin în minte. Când credem că am depaşit durerea, un minim stimul precum un miros, o culoare, o fotografie sau vederea unui obiect redeclanşează emoţiile, întrebările, tânguirile.
Dacă iniţial ne gândim că nu vom putea supravieţui fără cel apropiat, ne simţim neajutorat şi neîncrezător, poate chiar confuz, cu timpul aceste trăiri si idei se vor estompa ca intensitate. Nu există un termen limită pentru revenire, chiar dacă unii psihologi vorbesc despre 6 luni, un an sau mai mult.
Factori ce determina durata doliului
Cum gestionăm situaţia şi cât timp durează adaptarea la noua stare de fapt sunt variabile ce depind şi de factori de natură personală. Şi când spun asta mă gândesc în primul rând la stilul de ataşament. Dacă sunteţi o persoană care are mare nevoie de ajutorul celor din jur, a cărui echilibru depinde de apropiaţii pe care se bazează şi fără de care nu poate supravieţui, ca în situaţia celor codependenti, veţi trece mai greu peste astfel de evenimente. În cazul în care sunteţi sigur pe sine, autonom, lunadu-va singur şi cu uşurinta propriile decizii, aceasta va fi de ajutor în depăşirea doliului.
Un alt factor important este flexibilitatea şi capacitatea de adaptare. Cu cât sunteţi mai deschis şi reacţionaţi mai bine la schimbare, căutând provocări, găsind noi soluţii şi alternative de a gândi şi de a vă comporta, cu atât vă veţi adapta mai uşor la noua situaţie.
Capacitatea de a crea relaţii intime, de a vă deschide în faţa celor din jur, vă ajută să găsiţi consolare, înţelegere şi sprijin pentru a trece mai uşor şi mai repede peste emoţiile dureroase.
Declanşarea unei crize existenţiale
Doliul se poate manifesta şi în forme mai diferite, ca să nu spun ciudate. Şi mă refer în acest caz la reacţii ce nu au legătură cu persoana de care ne-am despărţit, ci mai degrabă cu noi, cei care rămânem în viaţă. Având în vedere că moartea cuiva apropiat ne face să ne confruntăm cu propria moarte, pentru unii dintre noi, decesul unei persoane poate declanşa o criză existenţială. Ne vom pune întrebări legate de ce anume am realizat în viaţă până la acest punct. Putem să ne imaginăm că vom muri curând şi ne putem întreba cum a fost viaţa noastră până acum, ce am pierdut, ce nu am trăit. Ne vom gândi ce am putea schimba pentru a fi mulţumiţi în viitor. De multe ori vom căuta sensul propriei vieţi, ce ne animă, care e scopul nostru aici, pe Pământ.
În acest context întâlnesc persoane care fac schimbări precum a petrece mai mult timp cu cei apropiaţi sau a se angaja în activităţi sexuale intense. Alţii se implică mai mult în activităţi sociale, având mai multă empatie pentru cei din jur.
Doliu complicat
Se întâmplă însă în 10-20% din cazuri, ca persoanele să trăiască un doliu complicat. Este vorba despre situaţii în care funcţionarea de zi cu zi este afectată. Aceste persoane nu pot să mai meargă la servici pentru o perioadă lungă de timp, se pot izola în casă şi uneori simt o dificultate în a se scula din pat.
Principalele simptome ale doliului complicat implică dificultatea de a accepta decesul persoanei, incapacitatea de a avea încredere în ceilalţi, dificultatea de a merge mai departe, detaşarea (a se simţi deconectaţi de lume), a simţi că viaţa nu mai are rost, iar viitorul e sumbru. Stări de izolare şi/sau agitaţie pot împiedica desfasurarea rutinei zilnice şi găsirea unui echilibru.
Doliu versus depresie
Mulţi dintre noi, în urma unei pierderi, spun că se simt deprimaţi. Există totuşi diferenţe între depresie şi doliu. Una dintre ele nu o exclude pe cealaltă. Doliul e un proces normal. Însă în situaţia în care doliul se prelungeşte, el se poate transforma intr-o depresie.
Ambele procese au un impact important asupra vieţii în general, afectând funcţionarea pe mai multe planuri. Putem vorbi aici de consecinţe în plan profesional, dar şi despre schimbări legate de implicarea în familie şi în activităţile de zi cu zi. Prima diferenţa dintre depresie şi doliu este una legată de durata stărilor. Doliul presupune o durată mai scurtă însă, aşa cum menţionam mai sus, poate reapărea sub forma tristeţii din când în când. Depresia se întinde pe o perioadă lungă de timp, uneori pe durata întregii vieţi. În plus aceasta vine împreună cu sentimente precum: nu sunt bun de nimic, nimeni nu mă iubeşte şi viaţa nu îmi va aduce nimic bun. În cazurile grave persoana pierde interesul de a mai trăi. Apar gânduri suicidare de tipul “Viaţa nu mai are rost. Nu mai merită să mai trăiesc. E prea dureros pentru mine”.
Dependenţele
Atunci când durerea este greu de suportat, multe persoane apelează la substanţe (alcool, droguri) sau ritualuri (jocuri de noroc, sex, jocuri pe calculator) ce le distrag momentan atenţia. Este un mod de a uita temporar cele întâmplate, de a “amorţi” trăirea. Însă dacă pe o durată scurtă de timp ne simţim mai bine, pe termen lung consecinţele sunt greu de dus. Pot apărea probleme cu legea, tulburări de memorie şi de atenţie, pierderea locului de muncă şi/sau probleme de sănătate. Până la urmă ne trezim a doua zi nu doar cu emoţiile dureroase, ci şi cu alte consecinţe.
Revenirea după doliu
Ieşirea din izolare este cel mai util şi uneori cel mai dificil de realizat. A ne relua rutina zilnică, a merge la cumpărături sau a o ieşi în oraş cu un cunoscut nu ne este la îndemână deseori.
Este normal să ne fie dor de cel dispărut din timp în timp. Putem plânge când vedem o poză sau ne vine în minte o amintire plăcută. Putem merge la mormânt, onorând imaginea lui/ei. Intensitatea trăirilor şi frecvenţa stărilor scad de obicei în timp. Fiecare are propriul ritm şi adoptă modalităţi specifice de a face faţă.
Însă în situaţia în care tristeţea, izolarea sau stări fizice precum atacuri de panică nu ne dau pace este de dorit să apelăm la psihoterapie. Principalul indicator ce ne poate alarma este dacă viaţa ne este afectată pe o perioadă mai lungă de timp. Atunci când nu putem să mergem la servici nici după câteva luni de la eveniment, dacă ne izolăm ne mai luând contact cu cei apropiaţi, când nu ne mai sculăm din pat, dar mai ales când ne gândim că viaţa nu mai merită trăită, toate acestea sunt semne ale unei situaţii grave. O situaţie ce poate scăpa de sub control. A apela la un specialist devine o necesitate, pentru că, netratate, aceste simptome se pot înrăutăţi. Revenirea la viaţa anterioară este mai lungă şi mai anevoioasă în cazul celor care nu cer un ajutor.
În cazul în care simţiţi că cei apropiaţi nu vă sunt alături, aţi putea să vă alăturaţi unui grup de persoane ce au trecut prin evenimente asemănătoare. Este posibil să găsiţi mai multă înţelegere şi compasiune în acel mediu.
Photo by xandtor on Unsplash
de Cristina Zamfir | aug. 16, 2019 | Traumă
Ce este trauma? Care sunt implicaţiile ei? Ce experienţe pot fi considerate ca fiind traumatice? Care dintre traume este mai puternică? Sunt întrebări pe care mi le-am pus şi eu acum ceva timp.
Putem lega trauma de o experienţă în care viaţa ne este pusă în pericol sau care presupune o suferinţa, o rupere, o pierdere a propriei integrităţi. Vorbim despre trauma atunci cand traim un eveniment pe care îl depăşim cu dificultate. O situaţie în care ne este afectată viaţa noastră sau a celor din jur.
Experienţa traumatică determina o modificare de durată în suflet, în corp şi în spirit. Incertitudinea, lipsa controlului, nesiguranta, durerea, vinovăţia, regretul îşi fac apariţia. De multe ori viaţa însăşi căpătând noi înţelegeri, noi valenţe.
Care sunt implicaţiile traumei?
Momentul traumatic poate aduce o detaşare, o intrerupere a propriei trăiri. În momentul in care viaţa ne este pusa in preicol, putem să ne disociem de corp, o modalitate prin care psihicul, care nu poate face faţă trăirilor intense, se apără rămânând funcţional. Ca un ultim mod de a supravietui.
Consecinţa pe termen scurt este o stare de anesteziere. Vom executa acţiuni automate (ritualuri de înmormântare în cazul unui deces, spălarea intensă în situaţia unui viol). Ca o modalitate de a trece peste situaţie, de a o depăşi. În plan fizico-psihic se dă o luptă crâncenă pentru a ne distanţa de traumă, pentru a găsi resursele necesare supravieţuirii, pentru a nu mai ajunge iar într-o situaţie asemănătoare.
În articolul „Doliu si Pierdere” puteti citi despre etapele ce urmeaza a fi traite de persoana care a trecut printr-un eveniment traumatic, stadii descrise de psihiatrul american Elisabeth Kubler-Ross.
Trauma aduce cu ea o zguduire a întregului sistem de valori. Sunt puse sub semnul întrebării credinţele despre sine, despre alţii şi despre lume. În mod paradoxal, de multe ori ea se repetă sub diferite forme în timp, slăbind puterea psihicului de a face faţă şi de a se recupera.
Ce experienţe pot fi considerate ca fiind traumatice?
Aşa cum descria Franz Ruppert în cartea sa “Traumă, ataşament, constelaţii familiale” putem vorbi despre mai multe tipuri de traume. El le clasifică în patru categorii:
- Traume existenţiale, situaţii în care are loc o ameninţare fatală, viata fiindu-ne pusă în pericol. Sentimentul central in aceste situatii este frica de moarte. O stare ce o întâlnim în cazul unui viol, a unui accident, al aflării diagnosticului unei boli letale.
- Traumele legate de pierdere, fie că este vorba despre moartea unei persoane sau despre pierderea unei condiţii de viaţă. În afara de situatia decesului se pot incadra aici un divorţ sau o separare bruscă, dar şi experienţe precum concedierea, pensionarea sau chiar căsătoria. Toate acestea presupun un conflict legat de a rămâne prins în trăirile de durere, regret, vinovatie sau confort şi a ne desprinde, a merge mai departe.
- Traumele de ataşament implică confruntarea cu sentimente de iubire, dezamăgire, furie şi neputinţă. Autorul se referă aici la respingerea unui copil de către mamă, la neglijare. Ele vor implica o neîncredere bazala prezentă în relaţiile cu cei din jur.
- Traumele sistemului de ataşament se referă la fapte ce nu pot fi justificate moral şi etic. Este vorba despre incest, infanticid, infidelitate. Acest tip de trauma generează de cele mai multe ori emoţii precum ruşinea şi vinovăţia. Persoanele implicate se zbat între ascunderea celor întâmplate şi asumarea răspunderii.
Pierderile în situaţiile traumatice sunt multiple: putem vorbi de pierderi la nivel relaţional, ale stării de sănătate, despre pierderea sensurilor şi înţelesurilor sau a rolurilor sociale, pierderea speranţelor legate de viitor. Astfel efectele sunt cumulative, iar impactul este major mai ales dacă nu există şanse de rezolvare sau de ieşire din situatie.
Care dintre traume este mai puternică?
Intensitatea traumei se măsoară în funcţie de mai multe criterii. Implicaţiile diferă de la situaţie la situaţie şi de la persoana la persoana.
Atunci când ne gandim la impactul asupra victimei putem lua în calcul nivelul de intensitate al ameninţării, dacă persoana a fost direct victimă sau doar martor al evenimentului. Apoi se analizează timpul petrecut în zona de pericol, dar şi durata abuzului ce poate varia de la secunde la ani. Implicit dacă durata şi frecvenţa au o intensitate mare afectarea este mai puternică, iar recuperarea mai dificilă.
Trauma poate implica o rană fizică sau nu. Cu cât evenimentul a fost mai neaşteptat, cu atât el are un impact mai puternic. În situatia în care agresorul este o persoană apropiată emoţional, bulversarea este mai puternică, sistemul de valori fiind profund afectat. Neputinţa şi neajutorarea cresc atunci când este implicat un părinte sau in îngrijitor. Capacitatea de a controla situatia, a putea fugi, a avea posibilitatea de a riposta, ca în cazul violenţei domestice, aduce trăiri mai puţin intense. Decesului unei persoane dragi, un eveniment ireversibil si incontrolabil implica emoţii mai intense.
În plus reacţia depinde de la persoană la persoană. Sentimentele de ruşine şi vinovăţie, capacitatea de a integra experienţă, dar şi gradul de disociere diferă de la caz la caz. Putem să ne gândim la vârsta victimei şi la capacitatea ei de rezilienţă şi adaptare. Istoria legată de traumă- dacă a mai trecut prin astfel de momente- şi cunoştinţele din domeniu, mai ales cele legate de sindromul de stres post-traumatic sunt şi ele aspecte de luat în seamă. Mecanismele de apărare, dorinţa de vindecare şi sistemul de credinţe, gânduri şi interpretări sunt foarte importante în cazul traumei.
Recuperarea
Contextul de viaţă şi ajutorul din partea celor din jur sunt esentiale pentru o vindecare mai rapidă. Cu cât sprijinul vine mai repede, vorbind aici de domeniu orelor, cu atât impactul este mai mic. Este de dorit ca persoana traumatizata sa vorbeasca despre eveniment si sa primeasca suport specializat înainte de primul somn, care va aduce fixarea amintirilor in minte.
Susţinerea din partea membrilor familiei, al prietenilor, colegilor de muncă, al societăţii şi al guvernului, implicarea media, dar şi psihoterapia sunt surse esenţiale de ajutor. Susţinerea din partea sistemului de sănătate, asistenţă financiară, informarea prin intermediul media şi al cărţilor contribuie la ameliorarea simptomelor. Reacţia plină de compasiune şi răbdare ajută victima să nu se izoleze în deşertul traumei.
De multe ori, ne putem relua viaţa obişnuită, simţind trăiri precum tristeţea, dorul sau frica. Ele se vor estompa în timp şi vor deveni din ce în ce mai rare. Fiecare trăieşte propria evoluţie în ceea ce priveşte procesarea traumei.
Este bine însă să fim constienti că vorba “timpul le vindecă pe toate” nu este neapărat potrivită în multe dintre situaţii.
În unele cazuri pot apărea consecinţe nefaste pe termen lung de la depresie la sindromul de stres post-traumatic. Reamintirea dureroasă a evenimentului poate fi evitată printr-o încapsulare a evenimentului. Aparent viaţa îşi continuă cursul. Însă la un minim stimul, fie el un cuvânt, un miros, un obiect sau o persoană, trauma poate fi retrăită cu putere. În cazul in care viata cotidiana este puternic afectata, cand va este dificil sa mergeti iar la servici sau sa va indepliniti indatoririle de baza, daca aveti ganduri suicidare este momentul sa cereti un sprijin de specialitate. Puteti apela la un psihoterapeut specializat în trauma, care să vă acorde suportul potrivit.
de Cristina Zamfir | aug. 4, 2019 | Traumă
Cu toţii ajungem să simţim trauma pierderii. Fie că este vorba despre moartea unei persoane apropiate, a unui cunoscut sau că trecem printr-un divorţ.
Dispariţia unei persoane dragi ne aduce în contact cu efemeritatea vieţii şi implicit cu moartea. Un subiect deloc plăcut, care îi sperie pe cei mai mulţi dintre noi. Atunci când moare cineva este ca şi cum o parte din noi moare. Vom pierde poate perioada din viaţă pe care am putea-o petrece cu acea persoană, clipe ce nu vor mai putea fi retrăite.
Psihiatrul american Elisabeth Kubler Ross, studiind experienţele la limita vieţii, a descris cele cinci etape ale doliului, ca un proces des întâlnit, încă din ani 70.
“Nu poate fi adevărat!”
Şocul iniţial este unul normal, iar primul stadiu este negarea. Cu cât evenimentul este mai neaşteptat, persoana având un accident de exemplu sau o boală care a evoluat foarte rapid, cu atât negarea este mai intensă şi durează mai mult. Este modul în care psihicul se apără de trăirile puternice ce pot fi copleşitoare. Un mecanism care, dacă persistă, poate duce la pierderea contactului cu realitatea, deci la psihoza. Întâlnim persoane ce păstrează camera şi hainele celui decedat intacte. Oameni care simt că îi au alături pe cei dispăruţi. De cele mai multe ori aceştia se află blocaţi în acest stadiu.
“De ce s-a întâmplat asta?”
Fiecare dintre noi vrea să controleze lumea, iar impredictibilul ne sperie. De multe ori încercăm să căutăm un sens. Ne înfurie faptul că lucrurile nu se petrec cum ne imaginam, cum ne doream. Ne revoltă că am fost abandonaţi în această lume de cei care nu mai sunt. Furia este al doilea stadiu. Poate e un moment în care căutăm vinovaţi, fie că este vorba de medici, îngrijitori, poliţişti, etc…
“Este acesta finalul? Se mai poate face / schimba ceva?
Negocierea este următoarea etapă prezentată de psihiatrul american. Este o luptă cu ideea de final. Deseori întâlnim această fază apropiaţi ai persoanelor ce au o boală terminală. Moartea este iminentă şi rudele vor avea de petrecut împreună cu cel care îi va părăsi un timp limitat. Începerea doliului în această etapă este un mecanism prin care se apără, se pregătesc pentru durerea mare care va veni. Uneori se pot izola pierzând ultimele momente cu acea persoană, nefăcându-şi încheierea. Sau pot nega, cuprinşi de disperare, făcând tot ce pot pentru a împiedica despărţirea: apelează la preoţi, la alţi doctori, la tratamente naturiste, aşteptând ca un miracol să se întâmple. Căutând cu disperare pe cineva care le va da o rază de speranţă.
Gândirea magică îşi face loc în această fază. O reacţie tipică copiilor: “Dacă bunicul se va întoarce?”, „Dacă aş putea lua legătura cu el?”. Unele persoane caută să ia legătura cu cei decedaţi, apelează la un medium sau la spiritism. Deseori aceştia apar în vise. Este un mod prin care pot lua contact. Încearcă să înţeleagă ce se petrece după trecere.
“Nu voi putea supravieţui acestei pierderi”
Depresia e a patra etapă. O perioadă în care iniţial durerea este sfâşietoare. Însă, în timp, trăirile devin mai tolerabile. Apare tristeţea, uneori însoţită de izolare. Putem avea sentimentul că nimeni nu ne înţelege, că avem nevoie să fim singuri. Ne gândim că poate am fi putut face ceva să prevenim ce s-a întâmplat sau că regretăm unele vorbe, ne pare rău că nu am petrecut mai mult timp cu persoana la care ţineam atât de mult. Am observat deseori un proces în care persoana decedată este idealizată, fiind rememorate doar amintiri pozitive.
Blocarea în această etapă poate fi dificilă, dacă nu devastatoare. A depăşi acest prag poate însemna a cere ajutor unei persoane specializate. Un subiect ce va fi tratat în articolul “De la doliul la depresie”.
“Trebuie să îmi trăiesc viaţa. Să merg mai departe”
Mulţi dintre noi, după o perioadă de timp, putem să ne revenim, să reîncepem să retrăim, viaţa relaundu-şi cursul normal. Acceptarea este ultimul stadiu. El presupune a ne împăca cu efemeritatea vieţii şi cu imprevizibilul.
De multe ori are loc o nouă înţelegere a parcursului nostru pe Pământ. Poate ne petrecem mai mult timp cu cei apropiaţi. Îi apreciem mai mult. Ne schimbăm priorităţile. Ne bucurăm de fiecare clipă.
În final
Dacă iniţial Elisabeth Kubler Ross a creat aceste stadii în ideea că persoanele trec în mod linear prin etapele de mai sus, cu timpul s-a descoperit că lucrurile nu se petrec neapărat aşa. Putem parcurge unele stadii şi altele nu sau putem trece de la un stadiu la altul şi apoi să ne întoarcem la o etapă anterioară. Se întampla sa avem impresia ca totul a fost procesat, iar la un moment dat revin stări de tristete si regret.
Deseori oamenii se judecă între ei: “mă aşteptam ca X să plângă mai mult sau să fie mai afectat”. În situaţia doliului, având în vedere că este vorba de subiectul morţii, unul inconfortabil pe care fiecare îl trăieşte în mod personal, experienţă proprie nu se aplică celuilalt. Fiecare îşi parcurge doliul în propriul mod.
În cele din urmă, după o pierdere / traumă, cei rămaşi în viaţă se împart în oameni care „mor”, deşi sunt vii şi oameni care supravieţuiesc, aşa cum susţinea Ester Perel. Unii rămân blocaţi în tristeţe, o duc cu ei zi de zi, uneori mascând-o cu alcool, droguri sau muncă intensă. Sau trăiesc o viaţă plină de tensiune, frică, atacuri de panică, fiind victime constante ale traumei. Alţii, ce au mai puţină vinovăţie că au supravieţuit, se reconectează la viaţă, reâncep să trăiască cu fervoare, să se bucure, ca act de imaginaţie şi de spiritualitate.
Putem scăpa de tristeţea adusă de doliu sau putem trece prin procesul de doliu?
De multe ori încercăm să trecem peste trăirile dureroase concentrându-ne pe alte aspecte ale vieţii. Fie că ne afundăm în muncă sau ne implicăm în diferite activităţi. Însăşi ritualurile legate de înmormântare ne ajută să ne deconectăm de la trăire. Unii dintre noi nu au mers niciodată la mormânt, nu au o poză a celui decedat, chiar dacă este o persoană foarte apropiată. Şi facem asta pentru că ne este frică de durerea pe care am simţi-o.
Întâlnesc oameni care încep să facă doliu după un an sau mai mulţi de la petrecerea evenimentului. Este modul în care psihicul lor are capacitatea de a procesa trăirile, de a suporta suferinţa.
Nimănui nu-i place să simtă durerea. A o evita este natural. În mod ironic însă, asta nu face decât ca simptomele să se prelungească în timp. O parte din procesul de doliul este a înfrunta trăirile şi nu a le evita, fiindcă acestea se vor întoarce.
Psihoterapia
De cele mai multe ori doliul este un proces dificil de dus de unul singur. A împărţi disperarea, durerea, tristeţea la doi poate face ca greutatea să fie măcar puţin mai uşoară. Pe de altă parte a apela la un specialist este un act de curaj ce vine la pachet cu deschiderea şi autodezvăluirea. E ca şi cum te-ai dezbrăca în faţa cuiva, ceea ce, pentru multe persoane, nu este la îndemână.
Dar beneficiul este mare: a avea alături o persoană care te ascultă, te înţelege măcar în parte, este prezentă, conţinând trăirile intense fără a judeca sau a fugi în diferite moduri: „Am trecut şi eu prin asta”, “Lasă că trece”, “Timpul le vindecă pe toate”, “Eşti puternic şi vei face faţă”.
Photo by Aliyah Jamous on Unsplash
Pagina 2 din 7«12345...»Last »
